marți, 24 martie 2009

 

Plang ca nu au bani, dar arunca banii pe fereastra!

Zeci de firme şi, mai ales, de instituţii publice, au o facilitate fiscală pe care nu o folosesc. Dacă la firme e doar problema proprietarilor dacă risipesc banii, la instituţiile publice lucrul este de neînţeles, cel puţin din două motive. Mai întâi, pentru că „trăiesc” din banii publici, adică banii plătiţi de fiecare cetăţean, şi ar trebui să respecte mai mult aceşti bani. În al doilea rând, pentru că aceleaşi instituţii se plâng că nu au bani pentru cheltuieli, investiţii, salarii etc.! Păi, atunci, de ce nu economisesc banii pe care îi au, când legea le oferă această oportunitate?
Prin legea 448/ 2006 cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, orice companie sau instituţie care are mai mult de 50 de angajaţi are obligaţia de a angaja persoane cu handicap în procent de 4% din totalul angajaţilor. Este un lucru bun, care le oferă celor care au dizabilităţi o şansă pentru integrarea în societate şi pentru a arăta că au valoare şi putere.
Dacă, totuşi, dintr-un motiv sau altul, nu angajează persoane cu handicap, marii angajatori trebuie să plătească lunar la stat 50% din salariul minim brut pe economie înmulţit cu numărul de locuri pe care ar fi trebuit să angajeze persoane cu handicap. Atenţie! NEGAŢIA DE LA AJOFM ESTE COMPLET INUTILĂ!!!!
Şi totuşi, după atâtea constrângeri, există şi o facilitate prevăzută de lege: aceşti angajatori pot achiziţiona servicii sau produse de la unităţi protejate autorizate, de aceeaşi sumă ca şi cea prevăzută să se dea la buget, salvând astfel banii altfel pierduţi!
Asociaţia Esperando, cu activitate de 7 ani în domeniul protecţiei persoanelor cu dizabilităţi, are o astfel de unitate protejată autorizată – Secţia „ABILITAS” (Autorizaţia nr. 191/ 08.11.2007, Ordin nr. 366/ 08.11.2007 al Preşedintelui A.N.P.H.).
Asociaţia are o ofertă extrem de bogată de produse şi servicii pe care le oferă prin unitatea protejată, care să satisfacă toate nevoile angajatorilor mari. Practic, cumpărând produsele sau serviciile noastre, în loc să se mai plătească o mulţime de bani degeaba statului, se pot face economii importante! În acest fel, clienţii noştri contribuie, în acelaşi timp, la îmbunătăţirea situaţiei şi vieţii persoanelor cu dizabilităţi!
De ce să apelaţi la Unitatea protejată ABILITAS a Asociaţiei Esperando?
-sunt bani pe care oricum trebuie să îi plătiţi!
-faţă de viramentul la bugetul de stat, aici primiţi ceva în schimb!
-puteţi economisi, pentru că veţi cumpăra produse sau servicii necesare, pe care oricum le cumpăraţi!
-aveţi posibilitatea îmbunătăţirii activităţii şi imaginii companiei/ instituţiei!
-vă dovediţi Responsabilitatea Socială Corporatistă! Adică arătaţi comunităţii în care lucraţi că vă pasă şi de problemele sale, nu doar de profit!
-veţi colabora cu cea mai apreciată organizaţie a persoanelor cu dizabilităţi din Maramureş!
-oferta noastră acoperă orice fel de nevoi şi probleme!
-veţi fi înaintea concurenţilor Dumneavoastră!
-veţi avea satisfacţia de a ajuta, de a dărui!
-veţi avea un partener şi un prieten de cursă lungă, flexibil, inovativ şi profesionist!

Acum, instituţiile publice nu mai au scuze! Pot face economii! De ce nu le fac?

Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,


duminică, 15 martie 2009

 

Astept un vizionar!

Viata publica romaneasca e plina de oameni mici. Marunti. Care, firesc, traind in cercul lor stramt, nu pot avea decat preocupari mici, marunte. Interese - pe masura. Rar de tot mai e cate unul mai rasarit, pe care iti face placere sa il vezi, sa il asculti, sa il crezi.
Eu tot astept, de opt ani, un om politic, sau de afaceri (ca mai nou se confunda tot mai mult!) adevarat, cu statura, cu coloana vertebrala si, mai ales cu viziune. Un om politic, cu putere de decizie, care sa realizeze cum e cu lumea si viata. Care sa aiba si inteligenta, si viziunea necesare pentru a face lucuri mari. Sa construiasca ceva durabil. Sa sprijine lucrurile de valoare. Asa cum in trecut erau oameni ce finantau un artist, si s-au nascut astfel capodopere absolut incredibile. Asa cum azi sunt in lume binefacatori ai artelor, ai sportului, ai invatamantului, ai caritatii ori oamenilor aflati la ananghie, si partea aceea de lume este mult mai frumoasa, datorita lor.
Astept un om care sa vina sa aprecieze ce facem noi pentru copiii, tinerii cu dizabilitati. Un om care sa decida ca doreste sa-si lase amprenta in lume, punandu-si amprenta pe zeci de destine de copii si tineri catre care putini se uita. Un om care sa construiasca ori sa finanteze constructia unui Centru de zi si educational, cumpararea unui microbuz, plata salariilor specialistilor. Oameni care sa intre intr-o oarecare nemurire si neuitare prin faptele lor de isprava, cum nu pot intra micii politicieni prin faptele lor mici...
Am avut ocazia sa vad in Turcia cum cate un "bascan" - un patron, om de afaceri - se lipeste de o cauza si se lupta sa faca ceva. Sa construiasca. Sa aduca bani. Sa schimbe in bine viata oamenilor. La fel, am vazut oameni simpli facand asta. Si devenind in acest fel un fel de mici sfinti ori patroni spirituali. Totul in numele credintei, al omeniei, al spiritului caritabil, al dragostei de semeni si de Dumnezeu.
Astept, asadar, sa vad si aici ca un om se ridica si devine un OM ADEVARAT. Mai presus de lucruri marunte, de interese meschine, de politicianism balcanic... Interesati? Candidati la nemurire si neuitare?
Astept!

Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


 

Carnavalul Renasterii - un Carnaval european

In traditia populara maramureseana, soarta unui copil bolnav, bolnavicios, mai cu seama in familiile unde boala a devenit obisnuinta, sau moartea a luat deja copii, poate fi schimbata daca il "ascundem". Astfel, familia copilului scotea pe copilul bolnav la poarta, in strada, pentru a-l "vinde". Simbolic, fara nimic pervers, un trecator (ruda, vecin, cunoscut) cumpara copilul pe cativa banuti si ii schimba numele. Copilul scos pe poarta era redat familiei pe geam. In felul acesta, copilul, cu o identitate noua, nu mai poate fi gasit de boala sau de moarte, atunci cand vine sa-l caute sub vechiul nume.
Nu e frumos? Si de ce sa lasam traditia sa moara? De ce sa n-o ducem mai departe? Mai cu seama ca la Esperando boala si suferinta nu sunt deloc lucruri straine...
Astfel am venit, in urma cu un an, cu ideea organizarii unui carnaval la Baia Mare. Nu un carnaval mic, al Asociatiei Esperando! Unul mare, al orasului, care sa atraga participanti din toata lumea. O mandrie a orasului si, de ce nu?, o forma de promovare a orasului si de atragere de turisti.
Ca orice prima editie, si cea din 2008 a fost mai dificila. Organizarea a fost destul de "stransa", sprijinul primit a fost limitat, prezentatorul manifestarii o avut micile sale scapari (dincolo de vitalitatea si ideile aduse din Brazilia).Am invatat lectia si in acest an vrem sa facem cu totul altceva!
In loc de o zi, vom avea doua zile (cu perspectiva ca in anii viitori sa ajungem la 3 sau, cine stie, poate chiar o saptamana!). Daca anul trecut am avut invitati din Ungaria si SUA, anul acesta speram ca toate orasele infratite cu Baia Mare sa vina la Carnavalul nostru. Mai mult, dorim ca in acest an sa ne inscriem in Federatia Europeana a Oraselor (care organizeaza) Carnaval si sa invitam toate orasele membre sa-si trimita echipe la Baia Mare!
Insa si programul celor doua zile este altceva decat anul trecut! Expozitii, concursuri, defilari, dans, si cate si mai cate vor mai incanta copii, adulti, batrani! Cu siguranta, va fi un Carnaval pentru toata lumea, pentru orice varsta, pentru orice gust, pentru orice persoana, de oriunde ar veni ea!
Asadar, pregatiti-va de Carnaval! Scoateti ideile din barlogul unde hiberneaza, scoateti foarfeci, materiale, ace, ata etc., sau dati fuga la magazin si pregatiti-va sau cumparati-va costum, masca sau orice mai ganditi! Pentru ca trebuie sa fiti frumosi, haiosi, atragatori ori infricosatori, fermecatori, ravasitori, incredibili sau nemaivazuti!
Puteti veni singuri, cu copiii, cu clasa, cu gasca, cu echipa, cu grupul ce are aceleasi preocupari. Costume sa fie, masti, veselie! Puteti veni cu dansuri, cu cantece, cu fanfara sau "band", cu culori sau cu instrumente! Orice e permis (doar sa fie moral si legal!!!), iar ceea ce e iesit din comun se premiaza!
Daca nu ati gasit altundeva masti, standul nostru ce va fi pregatit cu cateva zile inaintea Carnavalului va va putea ajuta. Tot acolo veti gasi si mici amintiri, suveniruri pentru voi si pentru oaspeti!

Daca e luna mai, e Carnaval la Baia Mare! Stati aproape sa va dam detalii!
HAI LA CARNAVAL!

Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,


duminică, 8 martie 2009

 

Un microbuz numit Esperando

In fiecare dimineata, de 8 ani incoace, un microbuz strabate orasul in lung si-n lat pentru a lua de acasa o mana de copii cu dizabilitati. Ii duce la Centrul de zi de recuperare Esperando, unde acesti micuti (sau marisori...) isi au o viata a lor. De fapt, este sansa lor de a avea o viata! Apoi, dupa amiaza, ii ia de la Centru si ii duce inapoi acasa.
Totul suna frumos si normal, nu-i asa? Asa si trebuie sa fie. Doar ca, din pacate, nu prea e...
Nu oricine este de acord sa faca o astfel de munca. Firmele cer multi bani. Am gasit, de-a lungul anilor, doua persoane private care au facut acest serviciu cu masinile lor. Amandoua cam vechi (masinile, nu persoanele!). Mai cade cate o usa, se mai blocheaza usa si se iese prin portbagaj, cade ba o piesa, ba alta... In plus, transportul, mai bine spus urcarea si coborarea tinerilor in fotoliu rulant este o adevarata odisee. Pentru ca microbuzul nu are lift, rampa sau loc pentru carucior. Asa ca tinerii sunt luati de 2-3-4 oameni (parinti, personal, sofer) pe sus si zvarliti pe sau de pe bancheta microbuzului.
Am cautat, in toti acesti ani, sa obtinem un microbuz adaptat, cu lift si, daca se putea, cu durata de functionare fara reparatii de macar o luna. Am incercat sa convingem oameni de aici sau de afara, am incercat si cu autoritatile sau persoanele din posturi cheie. Niciodata nu am reusit sa fim destul de convingatori.
Asa ca am ramas cu visurile si cu gustul amar. Amar nu doar din cauza refuzurilor, ci mai ales vazand cum multe, multe masini ca si cele pe care le doream noi se plimbau prin oras sau judet aproape goale si aproape inutil. Unele, donate de oameni care sunt si azi convinsi ca au ajutat copii necajiti, sunt folosite cam ca masini de serviciu, de mers si venit de acasa. Altele, cu lift si toate cele, cumparate din bani publici, plimba delegatii prin judet.
Am cerut, la un moment dat, sa ne fie permis sa aducem 1-2-3 tineri in fotoliu rulant cu acest microbuz "public". Ni s-a spus ca e pentru o alta localitate, pentru un centru de acolo. La multe luni dupa aceea, microbuzul cu lift inca era prin Baia Mare, la plimbare... (Nu va faceti griji, ca nu-i simtea nimeni lipsa in celalalt oras! Centrul cu pricina, facut cu bani publici si din strainatate, si care a fost inaugurat, ca orice mareata realizare, cu mult fast, e mai mult un fel de muzeu decat un loc in care persoanele cu dizabilitati sa fie recuperate!)
Am incercat, intr-un exces de optimism si incredere in sufletul bun si caritabil al oamenilor de afaceri si managerilor din Romania (chiar daca tin de multinationale), sa facem o adaptare pentru tara noastra a donatiilor din strainatate. Adica, acolo firmele doneaza sumele necesare pentru cumpararea unui microbuz si apoi, in semn de recunostinta, ONG-ul beneficiar pune afise cu firmele respective pe microbuz, cu un mesaj de multumire. Cum la noi n-a mers, am incercat metoda pe dos: sa adunam bani pentru microbuz prin vanzarea de spatiu publicitar pe el! Aceeasi Marie, dar cu alta palarie. Nici asta n-a mers!
Asa ca suntem tot aici, tot cu prapaditul nostru de microbuz casat de armata acum zece ani, si tot smulgand tinerii cu distrofie musculara (pentru nespecialisti, vom spune doar ca e o combinatie intre ceva ce ti se scurge printre maini si ceva care se rupe la prima miscare mai sanatoasa) din carucior pana pe bancheta si viceversa.
Si tot cu optimisul prostesc si credinta ca faptele bune sunt, daca nu rasplatite, macar sprijinite...

Uneori cred ca, totusi, e un mare noroc ca nu doare prostia!

O zi frumoasa!
Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,


sâmbătă, 7 martie 2009

 

Comoditatea de-a nu te durea nimic

"Cand ai de toate, nici nu poti sa-ti inchipui cate pot sa-ti lipseasca!"
Era unul dintre bancurile cu care profesorul Indoleanu ne delecta la cursuri, la Mecanica din Cluj. Si radeam. Apoi, la o vreme, am inceput sa ma gandesc mai bine la asta. Si nu mai parea un banc. Era chiar foarte serios...
De cate ori vi s-a intamplat sa va doara ceva, dintr-o data, parca din senin. Un dinte? Un muschi. Un organ intern. Pana atunci parca nici nu ati constientizat ca e acolo. Pare totul normal: corpul e asa cum e, e bun, lucreaza, isi face treba. Pana intr-o zi, cand apare o durere...
La fel e si cu viata. Un accident. O boala. Pierderea locului de munca, dupa ce ani de zile a fost a doua ta casa, si ti-ai lasat sufletul acolo. O cearta. O problema grava.
Sunt atatea lucruri care ne pot da viata peste cap si ne pot face sa realizam cate ar putea sa nu functioneze!
Vedeti, ceva de genul acesta ni se intampla cu persoanele cu dizabilitati. Nu sunt problema noastra. Nu ne privesc. Stim ca exista, undeva - cum stim ca exista boli, si medici, si operatii, si accidente, si somaj, si divorturi. Insa nu e problema noastra.
Vorbim adeseori cu colegi, prieteni, care lucreaza in posturi de decizie, in relatie directa cu Esperando. Si discutam despre numere, cifre, statistici. In loc sa discutam despre oameni, suferinte, nevoi. Vorbim despre cum o sa fie un spatiu peste doi-trei ani, si cum putem avea un pic de rabdare. Fara sa stim ca in spatele acestei rabdari sunt oameni care plang si sufera in fiecare zi...
Nu stim ca sunt mamici care, oricat le-ar spune doctori ce au uitat de om si stiu doar de carti ca pruncul lor nu are nicio sansa (ba le mai si spun unii ca asta nu-i bun, sa-si faca altul, de parca ar vorbi de un tablou sau un scaun!), se incapataneaza sa-si iubeasca pruncii! Ii iubesc cum n-ati mai vazut iubire! Ii iubesc cum nu stiti ca se poate iubi - pentru ca vi s-a parut mereu ca viata e frumoasa, si e firesc sa ai un copil care alearga, se joaca, citeste, canta, te iubeste, creste, isi face o familie, merge la facultate... Si nu v-ati gandit niciodata ca ceva, in tot acest sir (ordinea n-are importanta), ceva se poate rupe! Si dragostea, si taria, si rabdarea, si sufletul va pot fi puse la incercare...
Vorbim de oameni care isi sacrifica viata personala, de multe ori, oameni care nu mai stiu de distractii, de vacante, de fite. Oameni care nu s-au putut desparti de copilul lor nici macar o singura zi, vreme de zeci de ani - si nu din prea multa grija, ci pentru ca nu era nimeni altcineva care sa aiba grija de copilul lor! Oameni pentru care cel mai mare vis e sa-si vada copilul mergand, ori sa-l auda vorbind. Ori, uneori, sa-l vada ca apuca sa traiasca pana la 20 de ani...
Puteti intelege? Puteti realiza cat inseamna pentru oamenii acestia o luna? Si cum ei nu au ani, asa cum avem noi, pentru cine stie ce planuri marete? Cum pentru ei fiecare zi e o durere... Cum fiecare zi e si o bucurie, cand isi vad copilul zambind, ori facand un pas... Cum sufera (si nu din rautate!) cand vad alti copii jucandu-se, alergand, plimbandu-se indragostiti imbratisati - sufera de teama ca dragul lor nu va ajunge, poate, niciodata sa faca aceste lucruri...
Vad adeseori oameni perindandu-se pe ecran cu pretentia de a fi eroi, ori facuti eroi de catre cei care-i aduc pe ecran. Si ma gandesc cat de departe sunt de eroism! Ma gandesc la toti oamenii care sunt eroi in fiecare zi, pentru ca nu isi abandoneaza copiii, si nu abandoneaza lupta, si nu renunta la dragoste, dar pot sa renunte la viata lor... Oameni imbatraniti prematur nu de betii, ori droguri, ori nopti nedormite prin asternuturi straine, ci pentru ca s-au trezit din ora in ora sa-si intoarca pruncul de pe o parte pe alta, caci el nu poate sa se miste, ori ca sa vada daca respira... Oameni care nu plang niciodata de teama ca vor muri, ci doar de teama ca dragul lor copil va ramane singur, fara sprijin, in lume...
Intr-o lume care nu tine cont de un om, de o suferinta. O lume pentru care importante sunt doar statisticile si numerele mari!...

Ganditi-va cate va pot lipsi! Doar o clipa, si-apoi mergeti mai departe!

Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


 

Nevoia de spatiu

In urma cu opt ani, parintii unor copii cu dizabilitati au vrut sa faca ceva pentru copii lor si ai altora care e afla in aceeasi situatie. Ceva zi de zi. Recuperare. Educatie. Socializare. Integrare sociala. Voiau ca si copiii lor sa se bucure de tot ceea ce un copil are nevoie si primeste. Chiar daca pentru ei si copiii lor cu dizabilitati este mult mai greu totul.
Poate naivi, poate doar prea increzatori in omenie si bunatatea celor ce sunt pusi sa faca treaba in anumite posturi, parintii acestia, si, langa ei, profesionistii care au venit sa puna umarul in aceasta munca, au avut parte de multe dezamagiri. Oamenii nu s-au inghesuit sa ajute. Strainii n-au mai venit, ca in alte dati sau locuri, sa ajute. Si totul s-a transformat in multa munca, in suferinte, lupte, probleme...
Cea mai mare dorinta, si un punct firesc de plecare, a fost sa se obtina un spatiu pentru desfasurarea activitatilor. Insa am fost mereu oaspeti. Mai intai la Dura, unde frigul crunt si distanta mare fata de oras (ceea ce impiedica multi copii mici sa vina la recuperare) ne-au gonit. Cu prima ocazie, ne-am mutat in oras. Ne invita un director mult hulit al Protectiei Copilului. Augustin Botis. Poate ca o fi avut, cum spun multi, pacate. Insa cu noi a aratat ca e om si ca vrea sa faca bine. Ne-a invitat sa lucram in Centrele de zi ale Directiei, pentru a face ca lucrurile sa mearga mai bine si acolo. Ce viziune!
Am venit astfel in Centrul Luchian. Si ar fi trebuit sa mergem si in cel de pe 22 Decembrie. Insa s-a dovedit ca oameni marunti pot face inutile planurile unor aomeni cu ganduri mari. Interese marunte si teama ca vrem sa le luam locul au facut sa nu putem colabora asa cum ne-am dorit cu colegii din centrul gazda. Asa ca ne-am facut treaba separat.
Ani intregi (sa fie, parca, vreo 5 acum!) am lucrat cu copiii nostri in doua sali: una pentru activitati, alta pentru gimnastica! Rar, mai puteam folosi si cate o alta sala. Cel mai ades "la schimb". Sa lucrezi cu 20-30-40 de copii in doua sali de 25-35 mp! Va inchiputi asta? Va inchiputi cum e sa gasesti cu greu aer de respirat, ori loc sa te misti? Cum e sa ai in acelasi spatiu 5 kinetoterapeuti (da, 5! Sunt spitale care nu au atatia!!), un asistent si un maseur in aceeasi sala, cu 7-8-9 copii si 5-6 parinti?
Ani intregi ne-am amagit ca maine va fi mai bine. Ca oamenii se schimba (la propriu sau la figurat) si maine cineva va vedea cata munca se duce, si cata nevoie de intelegere si de un loc mai bun este. Insa au fost doar iluzii! Oamenii nu prea se schimba! Politicienii nu au pe agenda lor problemele oamenilor, ci pe ale lor si ale grupului din care fac parte. Munca de calitate nu este nici apreciata, nici rasplatita, nici incurajata. Din contra, pentru ca vorbim prea mult si avem pretentii prea mari, am devenit incomozi, deranjanti, indezirabili.
In loc sa primim medalii pentru ceea ce facem (si ar fi trebuit altii sa faca, altii, care sunt platiti pentru asta!), suntem taxati cu fiecare ocazie. In loc sa vina un om cu mintea limpede si sa vada ca suntem niste prosti care lucram pentru altii, si sa ne spuna: "Dragilor (sau Fraierilor!), vreti sa lucrati? Luati de aici!" si sa ne dea si mai mult de lucru, suntem priviti ca cine stie ce infractori sau raufacatori. Un fel de dusmani ai poporului! Regimurile se schimba, insa apucaturile si dispretul pentru valoare - nu!
Asa ca nici azi nu avem un spatiu in care sa lucram cum stim, cum trebuie, cum putem! Ne luptam inca cu mori de vant. Ne facem inca planuri si iluzii. Sigur ca poate ca nici noi nu am stiut sa cautam cele mai bune parghii. Sigur ca altii au obtinut mai mult. Sigur ca sunt solutii, poate, si noi nu le-am vazut! Insa e si greu sa le vezi pe toate, atunci cand tu esti prins zi de zi sa lucrezi pentru copiii acestia, sa le asiguri specialisti care sa-i ingrijeasca si puna pe picioare, sa faci rost de bani de salarii, transport, rechizite, masa si cate si mai cate mai au ei nevoie. E greu, cu o mana de oameni (cativa ani, au fost doar doi oameni in birou! Apoi au fost trei. Si acum sunt 4. Patru oameni care fac si proiecte, si strangere de fonduri, si rapoarte, si relatii publice, si planificari, si actiuni, si aprovizionare, si desfacere, si...)
Asadar, avem nevoie de un spatiu unde sa lucram cu 30-40-50 de copii, si chiar si cu adulti. Aveti vreo idee?

PS: zilele trecute s-au ivit doua oportunitati. Un spatiu, mai mic si vechi, cu multe de reparat, pentru inchiriat. Si prima reactie a autoritatii locale cand a aflat a fost: "Treaba voastra, dar noi nu va platim intretinerea/ cheltuielile!"
Al doilea, unul mai mare, si mai bine pus la punct, care ar trebui doar recompartimentat, si este de vanzare. Sunt 250-300.000 Euro. Si suntem mai departe optimisti/ maivi si credem ca il vom putea lua! In fond, nu trebuie decat sa facem rost de 300.000 de Euro!

Zile frumoase, si sa va ajute Dumnezeu sa nu aveti niciodata nevoie de munca noastra!

Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , ,


vineri, 6 martie 2009

 

De ziua mamei, la mame uitate

Dupa acea vizita la Caminul de batrani de la Baia Sprie, din 1 Martie, cu martisoare si bucuria de a primi oaspeti, tinerii nostri au mai facut un gest frumos: in vinerea dinaintea zilei de 8 Martie, dupa serbarea pentr mame, au revenit cu daruri la prietenii de la Camin.
Au adus iar mici atentii, reviste si carti. Caci batranii le-au spus, cu o saptamana in urma, ca se plictisesc acolo. Asa ca Esperando a cautat cate ceva si le-a dus (cu sprijin si de la CDIMM).
Insa surpriza a fost alta: din produsele primite de curand de la firma Dr. Oetker, cei de la Esperando, mari si mici, au pregatit o portie uriasa de budinca! le-au pus in pahare de unica folosinta si le-au dus la Baia Sprie. Un gest simplu si marunt! Dar cat de bine primit! Ce bucurie pe oamenii acestia care au facut atatea in viata si pentru care se intampla atat de putine acum!
Dragii nostri bunici, ori unchi si matusi, v-ati castigat o mana de prieteni! nu sunt ei bogati, dar au un suflet care nu poate fi egalat de nici o avere! Si in sufletul lor aveti acum un loc si domniile voastre!

La multi ani si domniilor voastre, doamnelor de la Baia Sprie!

Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,


 

Mamelor, cu dragoste!

In ultima zi lucratoare dinaintea zilei de 8 Martie 2009, la Esperando a fost din nou sarbatoare! Copiii si-au sarbatorit mamele, neuitand nici doamnele si domnisoarele care se ocupa de ei zi de zi.
Serbarea de 8 Martie a fost gazduita (ca de obicei in ultima vreme) de Biblioteca Judeteana Petre Dulfu. Oameni buni, cu suflet, prietenii nostri!
Cu ajutorul prietenei noastre Carmen Augustin, profesoara de muzica, si cu munca personalului Asociatiei, copiii nostri au facut iar spectacol! Dana ne-a povestit despre legende si ziua mamei pe vremea zeilor Olympului. Apoi au recitat si au cantat cu totii. Le-au urat mamelor, profesionistelor care-i ajuta, profesoarelor care au venit sa ne fie alaturi, si oaspetelor.
Apoi a fost vremea dansului! Si dans a fost! chiar si cei mici, chiar si cei in fotoliu rulant! O minune de petrecere! Fara ifose, fara sume uriase cheltuite, dar cu o bucurie atat de curata si de calda!...
La multi ani, dragele noastre, orice ati fi, si oriunde! Va iubim pentru tot ce sunteti pe lume!

Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , ,


 

Daruind Martisoare

Pentru al treilea an, copiii si tinerii de la Esperando au dorit ca, de 1 Martie, sa daruiasca. Ei, cei despre care se spune ca stiu doar sa primeasca, arata, inca o data, cat suflet au, si ce mare inima!
Daca in anii trecuti au mers fie la casieria RENEL, fie pe strada, acum au ales sa mearga la persoane pentru care Martisorul este o amintire, cel putin in acest moment. Si cum lumea isi aduce aminte de batrani doar de Paste si de Craciun, de parca in rest n-ar exista si n-ar trai, am decis sa mergem acum la astfel de batrane. Copiii si tinerii nostri, insotiti de personal si parinti, au mers in vizita la Caminul de batrani de la Baia Sprie.
Doamne, ce surpriza, si ce bucurie pentru femeile acestea ce mai ieri erau doamne, si mame, si iubite! Ou sont les neiges d'antan?
Da, dragilor, pruncii acestia contorsionati, stangaci, care se misca greu si parca nici nu pot vorbi, au putut aduce bucurii unor oameni la fel de necajiti, poate, ca ei! O lectie! Ce bine-ar fi sa invete si altii din asta!...

Dupa Caminul din Baia Sprie, copiii au mers sa daruiasca martisoare si la Spitalul din Baia Sprie. Din nou, surpriza, bucurie si lumina! Apoi, a doua zi, a fost randul Spitalului Judetean de Urgenta "Constantin Opris" din Baia Mare. Ati vazut vreodata oameni care sa primeasca un dar neasteptat, oricat de mic, si sa nu fie incantati si fericiti?

Acesta este darul de primavara al acestor copii cu dizabilitati: bucuria si lumina aduse in sufletul unor oameni care, ca si ei, sufera, acum!

O primavara frumoasa, doamnelor si fetelor!

Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,


 

Dragobete

Daca Sfantul Valentin este mai mult o sarbatoare de import, romanii au o varianta mai traditionala, neaosa: Dragobetele.
Si cum noi incercam ca, la Esperando, sa-i invatam pe copiii si tinerii nostri sa respecte si traditiile si sa nu uite de unde vin (din istorie), am punctat si aceasta sarbatoare. Standul nostru de la Magazinul Universal Maramures a fost plin din nou de inimioare si mici daruri de dragoste. Si si-a facut treaba, aducand bucurie vizitatorilor.
Dragobetele sa sarute fetele!

Daniel

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,


 

Sfantul Valentin - cu dragoste, de la Esperando

De Sfantul Valentin, baimarenii au avut ocazia, in 2009, sa ofere daruri mai speciale: mici obiecte confectionate de copiii si tinerii cu dizabilitati de la Asociatia Esperando.
Acestia s-au pregatit din timp si au facut inimioare, floricele, mici tablouri, magneti. Apoi, in zilele dinaintea Sfantului Valentin, copiii au oferit aceste produse baimarenilor la standul amenajat in incinta Magazinului Universal Maramures. Conducerea acestuia, doamna directoare Moldovan, a oferit, din nou, cu o generozitate si simplitate absolut incantatoare, acest spatiu fara nici un cost pentru Asociatia Esperando.
Sumele obtinute nu au fost mari. Insa mai importanta e apropierea de baimareni, si faptul ca acestia au avut prilejul sa vada ca si copiii si tineri cu dizabilitati pot realiza lucruri frumoase!
Cu multumiri gazdelor si celor care ne-au vizitat, speram ca Sfantul Valentin v-a fost tuturor frumos si plin de dragoste!
Daniel

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,


 

8 ani de Esperando - 8 ani de speranta

In 5 februarie 2001 primea certificatul de nastere copilul comun al mai multor parinti ai unor copii cu dizabilitati: Asociatia Esperando. 8 ani mai tarziu, la un inceput de februarie inzapezit, parinti, personal si copii de la Esperando, alaturi de prieteni si invitati, sarbatoreau trecerea unui nou an peste ei toti.
Printre lacrimi si emotii greu de stapanit, printre vorbe frumoase si ganduri placute, copiii... Dana isi citeste gandurile pregatite pe o foaie, ca sa nu se incurce. In final, cand le multumeste celor care sunt alaturi de copii zi de zi, personalul Asociatiei, plansul o inneaca, pur si simplu! Plang si parintii, plang si angajatii, plang invitati. O incurajeaza toti pe Dana, aplaudand-o. Insa nici ei nu mai pot, si nici Dana nu mai poate sa se opreasca din plans si sa-si termine discursul...
De cate ori vorbim despre copiii cu dizabilitati ca despre cifre statistice? De cate ori uitam cine sunt ei, si ce simt parintii lor? De cate ori nu ne gandim, macar, la munca titanica de fiecare zi a angajatilor pentru rezultate uneori iluzorii, alteori efemere, oricum greu de vazut? De cate ori trecem pe langa un "handicapat" intorcand capul, pentru ca nu e problema noastra si nu ne priveste pe noi soarta lui?
Si totusi, copiii acestia exista. Si stiu sa se bucure de viata, asa cum stiu sa ne ierte pentru nepasarea sau nepriceperea noastra. Si o iau de fiecare data de la capat, inca o lupta cu fiecare zi. Din cand in cand se mai si distreaza, asa cum au facut, in final, la sarbatoarea Esperando. Au dansat, au cantat, s-au bucurat de o zi frumoasa, impreuna.
8 ani au trecut. 8 ani am si au sperat. Ce urmeaza, Doamne?

Daniel

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,


 

Inca un an

Am intrat acum pe blog si am vazut ca a trecut mai mult de un an de cand nu am mai postat nimic. Rusinos!
Insa viata are o alta dimensiune si prioritatile sunt altele atunci cand lucrezi intr-un loc cum este Esperando. Lucrurile se succed cu repeziciune, si, mai ales cu nelinistea aceasta care ne mana sa facem atatea, cand am putea doar sa stam, sunt multe lucruri care raman nefacute.
N-am reusit sa facem un raport anual in 2008, am trecut prea usor peste evenimente, am uitat de blog... Pagina web asteapta de mai bine de 3 ani sa fie actualizata sau, mai bine, reinnoita...
Stiu, asta arata ca ceva nu merge bine. Arata ca managerul nu-si face treaba. Si n-am nici o scuza. Doar gandul ca, in schimb, am mai facut inca un an sau doi ca acesti copii care nu prea conteaza nici in statistici, nici in planurile politicienilor, nici in bugete, acesti copii atat de frumosi si de buni, sa aiba o viata mai fericita.
Dincolo de suferinta parintilor (greu de alinat), dincolo de suferinta copiilor cu fiecare noua operatie sau la fiecare ora de gimnastica medicala, ori de propria noastra suferinta la vederea sau la gandul la toate acestea, sunt zilele acestea pline de frumusetea unor evenimente, de zambetele si rasetele fericite ale copiilor, de prietenii legate si progrese greu obtinute. Pentru cei din jur, poate aceste progrese nici nu se vad. Pentru noi si copiii nostri (la figurat vorbind, pentru ca, de fapt, nu sunt chiar ai nostri...) fiecare mic progres este cat un steag infipt pe cel mai greu accesibil varf de munte...
Ati vazut vreodata o mama traind cu lacrimi in ochi fericirea unui pas inainte al copilului sau? Ati privit vreodata lacrimile unei mame cand isi compara copilul, chircit de un diagnostic greu si de pronuntat, cu un copil ce alearga, se joaca si nici nu realizeaza minunea minunilor, care este viata aceasta frumoasa data de Dumnezeu?
Daca nu, n-aveti cum sa ma intelegeti. Si n-am nici o scuza, cum spuneam. Dar atunci asta e lucrul care conteaza cel mai putin...
O viata frumoasa, prieteni si cititori! Si nu uitati ca, atunci cand aveti ocazia, sa va uitati in ochii unei mamici a unui copil cu dizabilitati!
Cat despre mine si noi - suntem tot aici si ne facem treaba!

Cu gand bun,
Daniel

Etichete: , , , , , , , , , , , ,


This page is powered by Blogger. Isn't yours?