sâmbătă, 7 martie 2009
Comoditatea de-a nu te durea nimic
"Cand ai de toate, nici nu poti sa-ti inchipui cate pot sa-ti lipseasca!"
Era unul dintre bancurile cu care profesorul Indoleanu ne delecta la cursuri, la Mecanica din Cluj. Si radeam. Apoi, la o vreme, am inceput sa ma gandesc mai bine la asta. Si nu mai parea un banc. Era chiar foarte serios...
De cate ori vi s-a intamplat sa va doara ceva, dintr-o data, parca din senin. Un dinte? Un muschi. Un organ intern. Pana atunci parca nici nu ati constientizat ca e acolo. Pare totul normal: corpul e asa cum e, e bun, lucreaza, isi face treba. Pana intr-o zi, cand apare o durere...
La fel e si cu viata. Un accident. O boala. Pierderea locului de munca, dupa ce ani de zile a fost a doua ta casa, si ti-ai lasat sufletul acolo. O cearta. O problema grava.
Sunt atatea lucruri care ne pot da viata peste cap si ne pot face sa realizam cate ar putea sa nu functioneze!
Vedeti, ceva de genul acesta ni se intampla cu persoanele cu dizabilitati. Nu sunt problema noastra. Nu ne privesc. Stim ca exista, undeva - cum stim ca exista boli, si medici, si operatii, si accidente, si somaj, si divorturi. Insa nu e problema
noastra.
Vorbim adeseori cu colegi, prieteni, care lucreaza in posturi de decizie, in relatie directa cu Esperando. Si discutam despre numere, cifre, statistici. In loc sa discutam despre oameni, suferinte, nevoi. Vorbim despre cum o sa fie un spatiu peste doi-trei ani, si cum putem avea un pic de rabdare. Fara sa stim ca in spatele acestei rabdari sunt oameni care plang si sufera in fiecare zi...
Nu stim ca sunt mamici care, oricat le-ar spune doctori ce au uitat de om si stiu doar de carti ca pruncul lor nu are nicio sansa (ba le mai si spun unii ca asta nu-i bun, sa-si faca altul, de parca ar vorbi de un tablou sau un scaun!), se incapataneaza sa-si iubeasca pruncii! Ii iubesc cum n-ati mai vazut iubire! Ii iubesc cum nu stiti ca se poate iubi - pentru ca vi s-a parut mereu ca viata e
frumoasa, si e firesc sa ai un copil care alearga, se joaca, citeste, canta, te iubeste, creste, isi face o familie, merge la facultate... Si nu v-ati gandit niciodata ca ceva, in tot acest sir (ordinea n-are importanta), ceva se poate rupe! Si dragostea, si taria, si rabdarea, si sufletul va pot fi puse la incercare...
Vorbim de oameni care isi sacrifica viata personala, de multe ori, oameni care nu mai stiu de distractii, de vacante, de fite. Oameni care nu s-au putut desparti de copilul lor nici macar o singura zi, vreme de zeci de ani - si nu din prea multa grija, ci pentru ca nu era nimeni altcineva care sa aiba grija de copilul lor! Oameni pentru care cel mai mare vis e sa-si vada copilul mergand, ori sa-l auda vorbind. Ori, uneori, sa-l vada ca apuca sa traiasca pana la 20 de ani...
Puteti intelege? Puteti realiza cat inseamna pentru oamenii acestia o luna? Si cum ei nu au ani, asa cum avem noi, pentru cine stie ce planuri marete? Cum pentru ei fiecare zi e o durere... Cum fiecare zi e si o bucurie, cand isi vad copilul zambind, ori facand un pas... Cum sufera (si nu din rautate!) cand vad alti copii jucandu-se, alergand, plimbandu-se indragostiti imbratisati - sufera de teama ca dragul lor nu va ajunge, poate, niciodata sa faca aceste lucruri...
Vad adeseori oameni perindandu-se pe ecran cu pretentia de a fi eroi, ori facuti eroi de catre cei care-i aduc pe ecran. Si ma gandesc cat de departe sunt de eroism! Ma gandesc la toti oamenii care sunt eroi in fiecare zi, pentru ca nu isi abandoneaza copiii, si nu abandoneaza lupta, si nu renunta la dragoste, dar pot sa renunte la viata lor... Oameni imbatraniti prematur nu de betii, ori droguri, ori nopti nedormite prin asternuturi straine, ci pentru ca s-au trezit din ora in ora
sa-si intoarca pruncul de pe o parte pe alta, caci el nu poate sa se miste, ori ca sa vada daca respira... Oameni care nu plang niciodata de teama ca vor muri, ci doar de teama ca dragul lor copil va ramane singur, fara sprijin, in lume...
Intr-o lume care nu tine cont de un om, de o suferinta. O lume pentru care importante sunt doar statisticile si numerele mari!...
Ganditi-va cate va pot lipsi! Doar o clipa, si-apoi mergeti mai departe!
Daniel F.
Era unul dintre bancurile cu care profesorul Indoleanu ne delecta la cursuri, la Mecanica din Cluj. Si radeam. Apoi, la o vreme, am inceput sa ma gandesc mai bine la asta. Si nu mai parea un banc. Era chiar foarte serios...
De cate ori vi s-a intamplat sa va doara ceva, dintr-o data, parca din senin. Un dinte? Un muschi. Un organ intern. Pana atunci parca nici nu ati constientizat ca e acolo. Pare totul normal: corpul e asa cum e, e bun, lucreaza, isi face treba. Pana intr-o zi, cand apare o durere...
La fel e si cu viata. Un accident. O boala. Pierderea locului de munca, dupa ce ani de zile a fost a doua ta casa, si ti-ai lasat sufletul acolo. O cearta. O problema grava.
Sunt atatea lucruri care ne pot da viata peste cap si ne pot face sa realizam cate ar putea sa nu functioneze!
Vedeti, ceva de genul acesta ni se intampla cu persoanele cu dizabilitati. Nu sunt problema noastra. Nu ne privesc. Stim ca exista, undeva - cum stim ca exista boli, si medici, si operatii, si accidente, si somaj, si divorturi. Insa nu e problema
noastra. Vorbim adeseori cu colegi, prieteni, care lucreaza in posturi de decizie, in relatie directa cu Esperando. Si discutam despre numere, cifre, statistici. In loc sa discutam despre oameni, suferinte, nevoi. Vorbim despre cum o sa fie un spatiu peste doi-trei ani, si cum putem avea un pic de rabdare. Fara sa stim ca in spatele acestei rabdari sunt oameni care plang si sufera in fiecare zi...
Nu stim ca sunt mamici care, oricat le-ar spune doctori ce au uitat de om si stiu doar de carti ca pruncul lor nu are nicio sansa (ba le mai si spun unii ca asta nu-i bun, sa-si faca altul, de parca ar vorbi de un tablou sau un scaun!), se incapataneaza sa-si iubeasca pruncii! Ii iubesc cum n-ati mai vazut iubire! Ii iubesc cum nu stiti ca se poate iubi - pentru ca vi s-a parut mereu ca viata e
frumoasa, si e firesc sa ai un copil care alearga, se joaca, citeste, canta, te iubeste, creste, isi face o familie, merge la facultate... Si nu v-ati gandit niciodata ca ceva, in tot acest sir (ordinea n-are importanta), ceva se poate rupe! Si dragostea, si taria, si rabdarea, si sufletul va pot fi puse la incercare...Vorbim de oameni care isi sacrifica viata personala, de multe ori, oameni care nu mai stiu de distractii, de vacante, de fite. Oameni care nu s-au putut desparti de copilul lor nici macar o singura zi, vreme de zeci de ani - si nu din prea multa grija, ci pentru ca nu era nimeni altcineva care sa aiba grija de copilul lor! Oameni pentru care cel mai mare vis e sa-si vada copilul mergand, ori sa-l auda vorbind. Ori, uneori, sa-l vada ca apuca sa traiasca pana la 20 de ani...
Puteti intelege? Puteti realiza cat inseamna pentru oamenii acestia o luna? Si cum ei nu au ani, asa cum avem noi, pentru cine stie ce planuri marete? Cum pentru ei fiecare zi e o durere... Cum fiecare zi e si o bucurie, cand isi vad copilul zambind, ori facand un pas... Cum sufera (si nu din rautate!) cand vad alti copii jucandu-se, alergand, plimbandu-se indragostiti imbratisati - sufera de teama ca dragul lor nu va ajunge, poate, niciodata sa faca aceste lucruri...Vad adeseori oameni perindandu-se pe ecran cu pretentia de a fi eroi, ori facuti eroi de catre cei care-i aduc pe ecran. Si ma gandesc cat de departe sunt de eroism! Ma gandesc la toti oamenii care sunt eroi in fiecare zi, pentru ca nu isi abandoneaza copiii, si nu abandoneaza lupta, si nu renunta la dragoste, dar pot sa renunte la viata lor... Oameni imbatraniti prematur nu de betii, ori droguri, ori nopti nedormite prin asternuturi straine, ci pentru ca s-au trezit din ora in ora
sa-si intoarca pruncul de pe o parte pe alta, caci el nu poate sa se miste, ori ca sa vada daca respira... Oameni care nu plang niciodata de teama ca vor muri, ci doar de teama ca dragul lor copil va ramane singur, fara sprijin, in lume...Intr-o lume care nu tine cont de un om, de o suferinta. O lume pentru care importante sunt doar statisticile si numerele mari!...
Ganditi-va cate va pot lipsi! Doar o clipa, si-apoi mergeti mai departe!
Daniel F.
Etichete: ajutor, asociatia, Asociatie, Baia Mare, copii, dizabilitate, dizabilitati, dragoste, eroi, Esperando, handicap, iubire, mama, mame, Maramures, moarte, nevoi, ONG, parinti, suferinta
