luni, 21 martie 2011

 

Ziua Mondiala A Sindromului Down

Asociatia Esperando a sarbatorit astazi copiii cu Sindrom Down prin jocuri si muzica.
Aceasta problema genetica este cea mai des intalnita, cauzata de un cromozom in plus in fiecare celula. Au fost emise multe teorii in legatura cu cauza acestei boli dar inca nu este cunoscuta.
In ciuda problemelor si nevoilor lor speciale, persoanele cu Sindrom Down nu sunt diferite de noi, in ceea ce priveste trasaturile de caracter sau starile sufletesti. Deasemenea ei pot depasi barierele impuse de dizabilitate iar prin sprijin adecvat multi dintre acestia urmeaza cursurile scolilor publice.
Imi iau ramas bun de la voi pana data viitoare..

Etichete: , , , , , ,


miercuri, 16 martie 2011

 

O Noua Sansa Oferita De Asociatia Esperando



ASOCIAŢIA ESPERANDO implementează proiectul Formarea, garanţia mobilităţii pe piaţa forţei de muncă!, în regiunea Nord-Vest.

Proiectul se derulează în parteneriat cu Filiala din Baia Mare a Fundaţiei Învăţământului Preuniversitar al Cooperaţiei Meşteşugăreşti „Spiru Haret” Centrul de Formare Profesională „Spiru Haret”.

Durata de implementare a proiectului este de 24 luni, începând cu data de 1 nov 2010.

Proiectul este cofinanţat de Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, Axa prioritară 5:”Promovarea măsurilor active de ocupare”, Domeniul major de intervenţie 5.1.: “Dezvoltarea şi implementarea măsurilor active de ocupare în Regiunea Nord-Vest”

Grupul ţintă vizat cuprinde următoarele categorii de persoane din Judeţul Maramureş:

· Persoane care au părăsit timpuriu şcoala

· Persoane aflate în căutarea unui loc de muncă

· Persoane inactive

· Şomeri, şomeri de lungă durată, şomeri peste 45 de ani, şomeri tineri

Obiectivul general al proiectului este: îmbunătăţirea şanselor pentru acces la ocupare ale personelor aflate în căutarea unui loc de muncă şi / sau şomeri, din judeţul Maramureş.

Organizarea programelor de formare

- vor fi organizate cca 5-6 serii de formare în care vor fi cuprinse minim 100 de persoane

- meseriile vor fi alese in domenii non agricole: lucrător în construcţii, lucrător în tâmplărie, prelucrare validare date, precum şi alte două identificate în funcţie de solicitările de pe piaţa muncii, vor fi alese celelalte serii de formare

Rezultate propuse:

- minim 400 de persoane vor fi informate despre activităţile proiectului

- 140 vor beneficia de informare, consiliere, planificarea carierei- In Centrul de Informare şi Consiliere

- 100 de şomeri, vor participa la programe gratuite de formare- certificate;

- cel puţin 15 persoane îşi vor găsi loc de muncă ca urmare a serviciilor oferite (inclusiv persoanele care iniţiază propria afacere);

- minim 10 persoane cu dizabilităţi apte de muncă vor fi consiliate în vederea găsirii unui loc de muncă.

Dragii nostri, daca va incadrati in grupul nostru tinta va asteptam pentru mai multe detalii pe datele noastre de contact. Va asteptam cu drag..

Etichete: , , , , , , ,


luni, 14 martie 2011

 

Zile frumoase pentru Asociatie

Dragi mei,
Prea multe evenimente in casa noastra au facut sa nu reusesc sa va scriu in ultima vreme. Desi in ultimul timp am fost doar cu gandul catre voi, mai exact, catre mamicile din viata noastra, pentru ca data de 8 Martie a fost subliniata cu mare entuziasm de copii nostri din centru de zi al Asociatiei.
10 Martie Asociatia Esperando a organizat conferinta de presa de lansare a proiectului "Formarea, garantia mobilitatii pe piata fortei de munca!" , venit in sprijinul somerilor maramureseni.
Detaliile despre acest proiect POSDRU am sa vi le ofer in urmatorul material postat.
Pana data viitoare va transmit numai bine ...

Etichete: , , , , ,


miercuri, 2 martie 2011

 

1 Martie...

Bun venit primavara, bun venit speranta !
Se pare ca primavara a sosit doar in calendar, nu si in peisajul din care facem parte. In sufletele copiilor nostri ea a venit cu mult inainte, atunci cand au inceput sa confectioneze, fiecare dupa puterea lui, martisoare sau o parte din aceste simboluri.
Au depus un efort grozav, dar munca lor a fost rasplatita prin atentia si interesul D-voastra pentru persoanele cu dizabilitati. Zi de zi muncesc pentru a arata ca pot fi considerati egali si pentru a se integra mut mai usor. Astfel am iesit cu mic cu mare, parinte dar si membru al Aociatiei pentru a comercializa ceea ce, cu multa stradanie, au realizat in acest timp. Standurile au fost amplasate, ca de fiecare data, in fata la Kaufland si magazin Universal Maramures dar si in primul mall al orasului nostru.
Marti, 1 Martie am imbarcat copiii in masina speciala a Asociatiei noastre si am pornit catre caminul pentru persoane varstnice, Baia Sprie,dar si la mall, apoi trei sectii a spitalului judetean Baia Mare ne-au gazduit pentru a oferi gratis din inima cate un martisor.
Hmmm.... atat este nou deocamdata, dar pana la urmatorul moment important pentru copii ( 8 Martie, sigur ca stiati! ) am sa mai trec pe aici cu noutati.. Promit..

Etichete: , ,


duminică, 1 august 2010

 

Vremuri mai bune

Iata ca, incetul cu incetul, lucrurile se schimba si vin vremuri mai bune. E nevoie doar de credinta (si sa nu le astepti cu mainile in san, fireste!).
Dupa ani in care am tot cautat oamenii buni care sa lucreze cu suflet si minte cu si pentru copiii nostri, iata ca a venit vremea sa fim multumiti! Poate ca nu sunt perfecte toate, si mai e loc de imbunatatiri. Insa avem, in sfarsit, un grup, o echipa, un ansamblu care merge in aceeasi directie, care intelege ce le trebuie copiilor, si care face treaba excelenta. Pe ambele laturi. Pentru ca, pana acum, greul l-au dus cei de la recuperare, kinetoterapeutii. Ei au fost cei care au muncit cu dragoste si daruire, cu profesionalism si cu dorinta de a fi mai buni.
Acum, iata ca si cei de la educatie-socializare-integrare se ridica la un nivel superb. Fac treaba fantastica, iar progresele si multumirea copiilor sunt pe masura! Cand scriam despre faptul ca se ridica, ma gandeam daca sa folosesc expresia "la nivelul asteptarilor". Ale noastre si ale parintilor. Si am renuntat la asta, pentru ca asteptarile noastre sunt inimaginabile. Noi, ca si conducatori, si parintii, ca si factor motivational si auditor inegalabil al activitatii, ne-am dori ca acesti copii sa nu mai stie deloc suferinta, neputinta, ingradirea.
E posibil? Pentru noi, pentru colegii nostri, cine stie? Poate. Pentru Dumnezeu, insa, cu siguranta nimic nu este cu neputinta!
Doamne Ajuta!
Daniel

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,


luni, 22 iunie 2009

 

Punct si de la capat

Am pus un punct in urma cu o luna. Am incheiat activitatea noastra la Centrul de zi Luchian, administrat de SPAS Baia Mare si infiintat de HHC Romania.
Sunt amintiri amestecate, acum. Cele frumoase, legate aproape invariabil si obligatoriu de copiii nostri frumosi si buni. De glumele lor (cele mai multe involuntare si fara ca ei sa-si dea seama macar), de fetele lor superbe, chiar cand se smiorcaiau, de rasetele lor, de bucuria lor de a trai, de viata pe care o respira si o emana din toata fiinta lor.
Este si partea usor amara, amintirea imposibilitatii de a ne intelege cu colegii si vecinii nostri, si ingustimea manifestata de oameni de la care ne-am fi asteptat la mai mult. Dar poate ca a fost vina noastra, ca am avut standarde prea inalte si asteptari prea mari...
Oricum, suntem recunoscatori celor care ne-au gazduit (HHC si SPAS), si mai ales celor care ne-au chemat acolo - DGASPC Maramures, prin directorul de atunci, Augustin Griguta Botis. Nu stiu cum a fost ca manager acolo. Nu stiu ce a facut bun si ce nu. Eu stiu doar ca a fost singurul director care a facut ceva cu adevarat pentru Esperando, si care a vrut sa faca ceva cu adevarat pentru copiii cu dizabilitati din oras si din judet (trebuie sa o amintim si pe directoarea economica din acea vreme, care si ea a sustinut ideea unei colaborari si a unei imbunatatiri a serviciilor Directiei).
Si-acum, o luam de la capat! In alt loc. E pentru prima data cand suntem intr-un loc al nostru (chiar daca inchiriat), si nu "in gazda". Suntem acum intr-un spatiu al Comunitatii Evreiesti, pe care l-am renovat cu greu, cu multe eforturi, cu multa munca si ajutor de la multi oameni extraordinari. Dumnezeu sa le rasplateasca faptele si gandurile bune tuturor!
Copiii nostri au ceva mai bun acum. Noul spatiu le place la nebunie, se bucura din plin de spatiul in plus si, mai ales, de gradina. Avem un psiholog/ logoped care se poate ocupa de toti copii, ba chiar si de parinti.
Tot ce ne mai trebuie, pentru moment, este unul sau doi oameni buni pe educatie. Ceea ce e cam greu de obtinut in aceste vremuri, stim. Cei mai multi care ar fi calificati pentru asta fug inspre invatamant (nu stiu ce-i atrage asa de tare, din moment ce toti cei de acolo se plang cat de rau si greu e si cat sunt de prost platiti!). Dar noi mai asteptam, totusi, pe cineva care sa iubeasca pana la durere copiii, care sa vrea sa fie cel mai bun in domeniul lui/ ei de munca, si care sa lase grija salariului ceva mai in spate fata de grija fata de copii.
Cunoasteti pe cineva? Ca noi mai avem vreo doua locuri pe noul nostru drum, acum ca am pus punct si am luat-o de la capat...
Zile frumoase!
Daniel

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


joi, 16 aprilie 2009

 

A mai disparut un OM BUN


Ce poti spune cand se duce un om bun? Sa-i mai spui lui ceva ? Daca, de acolo de unde e acum, te poate auzi, iti poate auzi si gandurile. Iar daca nu te aude, cui ii spui?...
Sa le spui celor din jur? Cui ? De multe ori, fiind el un om atat de mare, parca cei din jur nici nu s-au vazut, de cat de mare era el. Sa te duci sa-i spui cui, cat a insemnat pentru tine, cat l-ai respectat, cat te-ai uitat la el cu drag si cu dorinta de a invata ceva ?
Miky Szoreni nu mai e… (Pentru cei care nu stiu cine este Miky Szoreni: este fondatorul si conducatorul Asociatiei Lacrima si a scolii speciale a acesteia, din Bistrita, dar si vicepresedintele Federatiei Incluziune a organizatiilor pentru protectia persoanelor cu dizabilitati mintale) Am aflat sambata, si parca n-am aflat. Sau n-am vrut sa aflu. Cum nu vreau si nu pot sa aflu, sau sa accept, cand oameni buni dispar. E un cantecel, intr-o carte de Swen Hassel, cantat mereu de cei cativa amici: “Soldatii batrani nu mor niciodata, ei, pur si simplu, dispar…” Un soldat batran a fost si dl. Szoreni. Un soldat care a luptat atatia ani pentru mai binele nu doar al fetei lui. Ca atatia altii care fac acest apostolat al dizabilitatii, care ar putea foarte bine sa se ocupe doar de copiii lor, si dl. Szoreni a ales sa faca ceva pentru toti cei aflati in aceeasi durere cu el. Si a luptat ani intregi. Culmea, a luptat cu oameni care sunt platiti sa faca lucrurile pe care el le face ! In lupta asta a fost ranit. Un infarct, sau accident vascular. Altul. Caderi. A facut planton in linia intai nopti intregi, gandindu-se ce sa mai faca, unde sa mai caute solutii, arme, aliati.
Apoi, intr-o zi, a fost prea obosit, si a disparut, ca un soldat batran…
Ce sa-i spui domnului Szoreni acum ? Sau cui sa-i mai spui ceva ? Poate doar celor impotriva carora el a luptat. Poate ca, intr-o buna zi, Dumnezeu le va da atata lumina (poate chiar intr-o noapte de Inviere, sau de Nastere, cand merg, disciplinati, imbracati frumos, la biserica, sa le strige un popa si el om: “Veniti de luati lumina!”), incat sa vada ca oamenii buni se duc, si ramane lumea, inclusiv ei insisi, mai saraca… Si, parca de fiecare data cand un soldat batran dispare, ramane lumea aceasta ceva mai putin frumoasa… Si-i pacat!
De Miky Szoreni n-am stiut s-avem grija! Vom face la fel si cu ceilalti oameni buni?

Dumnezeu sa-l aiba in grija si mila Sa vesnica !


Daniel

Etichete: , , , , , , , , , , ,


duminică, 15 martie 2009

 

Carnavalul Renasterii - un Carnaval european

In traditia populara maramureseana, soarta unui copil bolnav, bolnavicios, mai cu seama in familiile unde boala a devenit obisnuinta, sau moartea a luat deja copii, poate fi schimbata daca il "ascundem". Astfel, familia copilului scotea pe copilul bolnav la poarta, in strada, pentru a-l "vinde". Simbolic, fara nimic pervers, un trecator (ruda, vecin, cunoscut) cumpara copilul pe cativa banuti si ii schimba numele. Copilul scos pe poarta era redat familiei pe geam. In felul acesta, copilul, cu o identitate noua, nu mai poate fi gasit de boala sau de moarte, atunci cand vine sa-l caute sub vechiul nume.
Nu e frumos? Si de ce sa lasam traditia sa moara? De ce sa n-o ducem mai departe? Mai cu seama ca la Esperando boala si suferinta nu sunt deloc lucruri straine...
Astfel am venit, in urma cu un an, cu ideea organizarii unui carnaval la Baia Mare. Nu un carnaval mic, al Asociatiei Esperando! Unul mare, al orasului, care sa atraga participanti din toata lumea. O mandrie a orasului si, de ce nu?, o forma de promovare a orasului si de atragere de turisti.
Ca orice prima editie, si cea din 2008 a fost mai dificila. Organizarea a fost destul de "stransa", sprijinul primit a fost limitat, prezentatorul manifestarii o avut micile sale scapari (dincolo de vitalitatea si ideile aduse din Brazilia).Am invatat lectia si in acest an vrem sa facem cu totul altceva!
In loc de o zi, vom avea doua zile (cu perspectiva ca in anii viitori sa ajungem la 3 sau, cine stie, poate chiar o saptamana!). Daca anul trecut am avut invitati din Ungaria si SUA, anul acesta speram ca toate orasele infratite cu Baia Mare sa vina la Carnavalul nostru. Mai mult, dorim ca in acest an sa ne inscriem in Federatia Europeana a Oraselor (care organizeaza) Carnaval si sa invitam toate orasele membre sa-si trimita echipe la Baia Mare!
Insa si programul celor doua zile este altceva decat anul trecut! Expozitii, concursuri, defilari, dans, si cate si mai cate vor mai incanta copii, adulti, batrani! Cu siguranta, va fi un Carnaval pentru toata lumea, pentru orice varsta, pentru orice gust, pentru orice persoana, de oriunde ar veni ea!
Asadar, pregatiti-va de Carnaval! Scoateti ideile din barlogul unde hiberneaza, scoateti foarfeci, materiale, ace, ata etc., sau dati fuga la magazin si pregatiti-va sau cumparati-va costum, masca sau orice mai ganditi! Pentru ca trebuie sa fiti frumosi, haiosi, atragatori ori infricosatori, fermecatori, ravasitori, incredibili sau nemaivazuti!
Puteti veni singuri, cu copiii, cu clasa, cu gasca, cu echipa, cu grupul ce are aceleasi preocupari. Costume sa fie, masti, veselie! Puteti veni cu dansuri, cu cantece, cu fanfara sau "band", cu culori sau cu instrumente! Orice e permis (doar sa fie moral si legal!!!), iar ceea ce e iesit din comun se premiaza!
Daca nu ati gasit altundeva masti, standul nostru ce va fi pregatit cu cateva zile inaintea Carnavalului va va putea ajuta. Tot acolo veti gasi si mici amintiri, suveniruri pentru voi si pentru oaspeti!

Daca e luna mai, e Carnaval la Baia Mare! Stati aproape sa va dam detalii!
HAI LA CARNAVAL!

Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,


duminică, 8 martie 2009

 

Un microbuz numit Esperando

In fiecare dimineata, de 8 ani incoace, un microbuz strabate orasul in lung si-n lat pentru a lua de acasa o mana de copii cu dizabilitati. Ii duce la Centrul de zi de recuperare Esperando, unde acesti micuti (sau marisori...) isi au o viata a lor. De fapt, este sansa lor de a avea o viata! Apoi, dupa amiaza, ii ia de la Centru si ii duce inapoi acasa.
Totul suna frumos si normal, nu-i asa? Asa si trebuie sa fie. Doar ca, din pacate, nu prea e...
Nu oricine este de acord sa faca o astfel de munca. Firmele cer multi bani. Am gasit, de-a lungul anilor, doua persoane private care au facut acest serviciu cu masinile lor. Amandoua cam vechi (masinile, nu persoanele!). Mai cade cate o usa, se mai blocheaza usa si se iese prin portbagaj, cade ba o piesa, ba alta... In plus, transportul, mai bine spus urcarea si coborarea tinerilor in fotoliu rulant este o adevarata odisee. Pentru ca microbuzul nu are lift, rampa sau loc pentru carucior. Asa ca tinerii sunt luati de 2-3-4 oameni (parinti, personal, sofer) pe sus si zvarliti pe sau de pe bancheta microbuzului.
Am cautat, in toti acesti ani, sa obtinem un microbuz adaptat, cu lift si, daca se putea, cu durata de functionare fara reparatii de macar o luna. Am incercat sa convingem oameni de aici sau de afara, am incercat si cu autoritatile sau persoanele din posturi cheie. Niciodata nu am reusit sa fim destul de convingatori.
Asa ca am ramas cu visurile si cu gustul amar. Amar nu doar din cauza refuzurilor, ci mai ales vazand cum multe, multe masini ca si cele pe care le doream noi se plimbau prin oras sau judet aproape goale si aproape inutil. Unele, donate de oameni care sunt si azi convinsi ca au ajutat copii necajiti, sunt folosite cam ca masini de serviciu, de mers si venit de acasa. Altele, cu lift si toate cele, cumparate din bani publici, plimba delegatii prin judet.
Am cerut, la un moment dat, sa ne fie permis sa aducem 1-2-3 tineri in fotoliu rulant cu acest microbuz "public". Ni s-a spus ca e pentru o alta localitate, pentru un centru de acolo. La multe luni dupa aceea, microbuzul cu lift inca era prin Baia Mare, la plimbare... (Nu va faceti griji, ca nu-i simtea nimeni lipsa in celalalt oras! Centrul cu pricina, facut cu bani publici si din strainatate, si care a fost inaugurat, ca orice mareata realizare, cu mult fast, e mai mult un fel de muzeu decat un loc in care persoanele cu dizabilitati sa fie recuperate!)
Am incercat, intr-un exces de optimism si incredere in sufletul bun si caritabil al oamenilor de afaceri si managerilor din Romania (chiar daca tin de multinationale), sa facem o adaptare pentru tara noastra a donatiilor din strainatate. Adica, acolo firmele doneaza sumele necesare pentru cumpararea unui microbuz si apoi, in semn de recunostinta, ONG-ul beneficiar pune afise cu firmele respective pe microbuz, cu un mesaj de multumire. Cum la noi n-a mers, am incercat metoda pe dos: sa adunam bani pentru microbuz prin vanzarea de spatiu publicitar pe el! Aceeasi Marie, dar cu alta palarie. Nici asta n-a mers!
Asa ca suntem tot aici, tot cu prapaditul nostru de microbuz casat de armata acum zece ani, si tot smulgand tinerii cu distrofie musculara (pentru nespecialisti, vom spune doar ca e o combinatie intre ceva ce ti se scurge printre maini si ceva care se rupe la prima miscare mai sanatoasa) din carucior pana pe bancheta si viceversa.
Si tot cu optimisul prostesc si credinta ca faptele bune sunt, daca nu rasplatite, macar sprijinite...

Uneori cred ca, totusi, e un mare noroc ca nu doare prostia!

O zi frumoasa!
Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,


sâmbătă, 7 martie 2009

 

Comoditatea de-a nu te durea nimic

"Cand ai de toate, nici nu poti sa-ti inchipui cate pot sa-ti lipseasca!"
Era unul dintre bancurile cu care profesorul Indoleanu ne delecta la cursuri, la Mecanica din Cluj. Si radeam. Apoi, la o vreme, am inceput sa ma gandesc mai bine la asta. Si nu mai parea un banc. Era chiar foarte serios...
De cate ori vi s-a intamplat sa va doara ceva, dintr-o data, parca din senin. Un dinte? Un muschi. Un organ intern. Pana atunci parca nici nu ati constientizat ca e acolo. Pare totul normal: corpul e asa cum e, e bun, lucreaza, isi face treba. Pana intr-o zi, cand apare o durere...
La fel e si cu viata. Un accident. O boala. Pierderea locului de munca, dupa ce ani de zile a fost a doua ta casa, si ti-ai lasat sufletul acolo. O cearta. O problema grava.
Sunt atatea lucruri care ne pot da viata peste cap si ne pot face sa realizam cate ar putea sa nu functioneze!
Vedeti, ceva de genul acesta ni se intampla cu persoanele cu dizabilitati. Nu sunt problema noastra. Nu ne privesc. Stim ca exista, undeva - cum stim ca exista boli, si medici, si operatii, si accidente, si somaj, si divorturi. Insa nu e problema noastra.
Vorbim adeseori cu colegi, prieteni, care lucreaza in posturi de decizie, in relatie directa cu Esperando. Si discutam despre numere, cifre, statistici. In loc sa discutam despre oameni, suferinte, nevoi. Vorbim despre cum o sa fie un spatiu peste doi-trei ani, si cum putem avea un pic de rabdare. Fara sa stim ca in spatele acestei rabdari sunt oameni care plang si sufera in fiecare zi...
Nu stim ca sunt mamici care, oricat le-ar spune doctori ce au uitat de om si stiu doar de carti ca pruncul lor nu are nicio sansa (ba le mai si spun unii ca asta nu-i bun, sa-si faca altul, de parca ar vorbi de un tablou sau un scaun!), se incapataneaza sa-si iubeasca pruncii! Ii iubesc cum n-ati mai vazut iubire! Ii iubesc cum nu stiti ca se poate iubi - pentru ca vi s-a parut mereu ca viata e frumoasa, si e firesc sa ai un copil care alearga, se joaca, citeste, canta, te iubeste, creste, isi face o familie, merge la facultate... Si nu v-ati gandit niciodata ca ceva, in tot acest sir (ordinea n-are importanta), ceva se poate rupe! Si dragostea, si taria, si rabdarea, si sufletul va pot fi puse la incercare...
Vorbim de oameni care isi sacrifica viata personala, de multe ori, oameni care nu mai stiu de distractii, de vacante, de fite. Oameni care nu s-au putut desparti de copilul lor nici macar o singura zi, vreme de zeci de ani - si nu din prea multa grija, ci pentru ca nu era nimeni altcineva care sa aiba grija de copilul lor! Oameni pentru care cel mai mare vis e sa-si vada copilul mergand, ori sa-l auda vorbind. Ori, uneori, sa-l vada ca apuca sa traiasca pana la 20 de ani...
Puteti intelege? Puteti realiza cat inseamna pentru oamenii acestia o luna? Si cum ei nu au ani, asa cum avem noi, pentru cine stie ce planuri marete? Cum pentru ei fiecare zi e o durere... Cum fiecare zi e si o bucurie, cand isi vad copilul zambind, ori facand un pas... Cum sufera (si nu din rautate!) cand vad alti copii jucandu-se, alergand, plimbandu-se indragostiti imbratisati - sufera de teama ca dragul lor nu va ajunge, poate, niciodata sa faca aceste lucruri...
Vad adeseori oameni perindandu-se pe ecran cu pretentia de a fi eroi, ori facuti eroi de catre cei care-i aduc pe ecran. Si ma gandesc cat de departe sunt de eroism! Ma gandesc la toti oamenii care sunt eroi in fiecare zi, pentru ca nu isi abandoneaza copiii, si nu abandoneaza lupta, si nu renunta la dragoste, dar pot sa renunte la viata lor... Oameni imbatraniti prematur nu de betii, ori droguri, ori nopti nedormite prin asternuturi straine, ci pentru ca s-au trezit din ora in ora sa-si intoarca pruncul de pe o parte pe alta, caci el nu poate sa se miste, ori ca sa vada daca respira... Oameni care nu plang niciodata de teama ca vor muri, ci doar de teama ca dragul lor copil va ramane singur, fara sprijin, in lume...
Intr-o lume care nu tine cont de un om, de o suferinta. O lume pentru care importante sunt doar statisticile si numerele mari!...

Ganditi-va cate va pot lipsi! Doar o clipa, si-apoi mergeti mai departe!

Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


vineri, 6 martie 2009

 

8 ani de Esperando - 8 ani de speranta

In 5 februarie 2001 primea certificatul de nastere copilul comun al mai multor parinti ai unor copii cu dizabilitati: Asociatia Esperando. 8 ani mai tarziu, la un inceput de februarie inzapezit, parinti, personal si copii de la Esperando, alaturi de prieteni si invitati, sarbatoreau trecerea unui nou an peste ei toti.
Printre lacrimi si emotii greu de stapanit, printre vorbe frumoase si ganduri placute, copiii... Dana isi citeste gandurile pregatite pe o foaie, ca sa nu se incurce. In final, cand le multumeste celor care sunt alaturi de copii zi de zi, personalul Asociatiei, plansul o inneaca, pur si simplu! Plang si parintii, plang si angajatii, plang invitati. O incurajeaza toti pe Dana, aplaudand-o. Insa nici ei nu mai pot, si nici Dana nu mai poate sa se opreasca din plans si sa-si termine discursul...
De cate ori vorbim despre copiii cu dizabilitati ca despre cifre statistice? De cate ori uitam cine sunt ei, si ce simt parintii lor? De cate ori nu ne gandim, macar, la munca titanica de fiecare zi a angajatilor pentru rezultate uneori iluzorii, alteori efemere, oricum greu de vazut? De cate ori trecem pe langa un "handicapat" intorcand capul, pentru ca nu e problema noastra si nu ne priveste pe noi soarta lui?
Si totusi, copiii acestia exista. Si stiu sa se bucure de viata, asa cum stiu sa ne ierte pentru nepasarea sau nepriceperea noastra. Si o iau de fiecare data de la capat, inca o lupta cu fiecare zi. Din cand in cand se mai si distreaza, asa cum au facut, in final, la sarbatoarea Esperando. Au dansat, au cantat, s-au bucurat de o zi frumoasa, impreuna.
8 ani au trecut. 8 ani am si au sperat. Ce urmeaza, Doamne?

Daniel

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,


 

Inca un an

Am intrat acum pe blog si am vazut ca a trecut mai mult de un an de cand nu am mai postat nimic. Rusinos!
Insa viata are o alta dimensiune si prioritatile sunt altele atunci cand lucrezi intr-un loc cum este Esperando. Lucrurile se succed cu repeziciune, si, mai ales cu nelinistea aceasta care ne mana sa facem atatea, cand am putea doar sa stam, sunt multe lucruri care raman nefacute.
N-am reusit sa facem un raport anual in 2008, am trecut prea usor peste evenimente, am uitat de blog... Pagina web asteapta de mai bine de 3 ani sa fie actualizata sau, mai bine, reinnoita...
Stiu, asta arata ca ceva nu merge bine. Arata ca managerul nu-si face treaba. Si n-am nici o scuza. Doar gandul ca, in schimb, am mai facut inca un an sau doi ca acesti copii care nu prea conteaza nici in statistici, nici in planurile politicienilor, nici in bugete, acesti copii atat de frumosi si de buni, sa aiba o viata mai fericita.
Dincolo de suferinta parintilor (greu de alinat), dincolo de suferinta copiilor cu fiecare noua operatie sau la fiecare ora de gimnastica medicala, ori de propria noastra suferinta la vederea sau la gandul la toate acestea, sunt zilele acestea pline de frumusetea unor evenimente, de zambetele si rasetele fericite ale copiilor, de prietenii legate si progrese greu obtinute. Pentru cei din jur, poate aceste progrese nici nu se vad. Pentru noi si copiii nostri (la figurat vorbind, pentru ca, de fapt, nu sunt chiar ai nostri...) fiecare mic progres este cat un steag infipt pe cel mai greu accesibil varf de munte...
Ati vazut vreodata o mama traind cu lacrimi in ochi fericirea unui pas inainte al copilului sau? Ati privit vreodata lacrimile unei mame cand isi compara copilul, chircit de un diagnostic greu si de pronuntat, cu un copil ce alearga, se joaca si nici nu realizeaza minunea minunilor, care este viata aceasta frumoasa data de Dumnezeu?
Daca nu, n-aveti cum sa ma intelegeti. Si n-am nici o scuza, cum spuneam. Dar atunci asta e lucrul care conteaza cel mai putin...
O viata frumoasa, prieteni si cititori! Si nu uitati ca, atunci cand aveti ocazia, sa va uitati in ochii unei mamici a unui copil cu dizabilitati!
Cat despre mine si noi - suntem tot aici si ne facem treaba!

Cu gand bun,
Daniel

Etichete: , , , , , , , , , , , ,


This page is powered by Blogger. Isn't yours?