duminică, 1 august 2010

 

Cele bune sa se-adune...

Desi nu s-a intamplat inca miracolul sa castigam marele premiu la Loterie, simt, de o vreme, asa, o bucurie greu de explicat si definit. Ca si dupa o realizare iesita din comun. Si ma intreb: de ce?
Inca nu am reusit sa ne cumparam acel microbuz adaptat dupa care tanjim inca din prima luna de activitate. Insa simt ca e aproape, atat de aproape! Nu stiu inca sigur cine va fi Mos Craciun, sau mesagerul, sau ingerul. Insa simt ca vine...
Nu avem inca spatiul acela mare, generos, incapator, in care sa le dam sanse atat copiilor de la noi, cat si altora, din judet si din tara, sa aiba serviciile si ingrijirea de prima clasa, super-profesionista si plina de inima, si astfel sa nu mai fie nevoiti sa risipeasca bani mergand prin strainatati. Dar simt ca e mai aproape ca oricand. Ca se poate, si ca se va intampla, chiar curand...
Nu avem inca echipa intreaga la Esperando, si ne-ar mai trebui macar 3-4 oameni excelenti. Ba la Centru, ba la adunat bani sau scris proiecte. Insa uite ca in ultimele luni s-au ales oameni fenomenali, care au venit de nicaieri, si fac o treaba incredibila! Si, mai mult, uite ca se aduna tot mai multi oameni necunoscuti, care vin sa ajute, sa colaboreze, sa face ceva din care copiii nostri cu dizabilitati sa aiba de castigat, sa le fie mai bine. E fantastic! E ca si cum cineva, de acolo, de sus, ar avea mereu grija sa ne trimita cate un om bun in cale...
Nu avem inca banii necesari, mai avem inca de dat sume impresionante, ba la buget, ba unor colaboratori. Insa simt ca fiecare zi ce trece ne apropie de visul de a avea mai mult decat ne e necesar, de a ne face si o rezerva, de a nu mai trebui sa cerem si sa depindem de altii.
Avem un cort pe care nu am mai reusit sa-l inchiriem si nici sa-l vindem. Dar simt tot mai tare si mai linistit ca si acesta va fi in curand rezolvat!
Oare aceste simtaminte, care-mi spun ca totul se va rezolva curand, foarte curand, sa fie motivul bucuriei mele inexplicabile?...
Cele bune sa se-adune - cele rele sa se spele...
Daniel

 

Vremuri mai bune

Iata ca, incetul cu incetul, lucrurile se schimba si vin vremuri mai bune. E nevoie doar de credinta (si sa nu le astepti cu mainile in san, fireste!).
Dupa ani in care am tot cautat oamenii buni care sa lucreze cu suflet si minte cu si pentru copiii nostri, iata ca a venit vremea sa fim multumiti! Poate ca nu sunt perfecte toate, si mai e loc de imbunatatiri. Insa avem, in sfarsit, un grup, o echipa, un ansamblu care merge in aceeasi directie, care intelege ce le trebuie copiilor, si care face treaba excelenta. Pe ambele laturi. Pentru ca, pana acum, greul l-au dus cei de la recuperare, kinetoterapeutii. Ei au fost cei care au muncit cu dragoste si daruire, cu profesionalism si cu dorinta de a fi mai buni.
Acum, iata ca si cei de la educatie-socializare-integrare se ridica la un nivel superb. Fac treaba fantastica, iar progresele si multumirea copiilor sunt pe masura! Cand scriam despre faptul ca se ridica, ma gandeam daca sa folosesc expresia "la nivelul asteptarilor". Ale noastre si ale parintilor. Si am renuntat la asta, pentru ca asteptarile noastre sunt inimaginabile. Noi, ca si conducatori, si parintii, ca si factor motivational si auditor inegalabil al activitatii, ne-am dori ca acesti copii sa nu mai stie deloc suferinta, neputinta, ingradirea.
E posibil? Pentru noi, pentru colegii nostri, cine stie? Poate. Pentru Dumnezeu, insa, cu siguranta nimic nu este cu neputinta!
Doamne Ajuta!
Daniel

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,


This page is powered by Blogger. Isn't yours?