sâmbătă, 7 martie 2009
Nevoia de spatiu
In urma cu opt ani, parintii unor copii cu dizabilitati 
au vrut sa faca ceva pentru copii lor si ai altora care e afla in aceeasi situatie. Ceva zi de zi. Recuperare. Educatie. Socializare. Integrare sociala. Voiau ca si copiii lor sa se bucure de tot ceea ce un copil are nevoie si primeste. Chiar daca pentru ei si copiii lor cu dizabilitati este mult mai greu totul.
Poate naivi, poate doar prea increzatori in omenie si bunatatea celor ce sunt pusi sa faca treaba in anumite posturi, parintii acestia, si, langa ei, profesionistii care au venit sa puna umarul in aceasta munca, au avut parte de multe dezamagiri. Oamenii nu s-au inghesuit sa ajute. Strainii n-au mai venit, ca in alte dati sau locuri, sa ajute. Si totul s-a transformat in multa munca, in suferinte, lupte, probleme...
Cea mai mare dorinta, si un punct firesc de plecare, a fost sa se obtina un spatiu pentru desfasurarea activitatilor. Insa am fost mereu oaspeti. Mai intai la Dura, unde frigul crunt si distanta mare fata de oras (ceea ce impiedica multi copii mici
sa vina la recuperare) ne-au gonit. Cu prima ocazie, ne-am mutat in oras. Ne invita un director mult hulit al Protectiei Copilului. Augustin Botis. Poate ca o fi avut, cum spun multi, pacate. Insa cu noi a aratat ca e om si ca vrea sa faca bine. Ne-a invitat sa lucram in Centrele de zi ale Directiei, pentru a face ca lucrurile sa mearga mai bine si acolo. Ce viziune!
Am venit astfel in Centrul Luchian. Si ar fi trebuit sa mergem si in cel de pe 22 Decembrie. Insa s-a dovedit ca oameni marunti pot face inutile planurile unor aomeni cu ganduri mari. Interese marunte si teama ca vrem sa le luam locul au facut sa nu putem colabora asa cum ne-am dorit cu colegii din centrul gazda. Asa ca ne-am facut treaba separat.
Ani intregi (sa fie, parca, vreo 5 acum!) am lucrat cu copiii nostri in doua sali: una pentru activitati, alta pentru gimnastica! Rar, mai puteam folosi si cate o alta sala. Cel mai ades "la schimb". Sa lucrezi cu 20-30-40 de copii in doua sali de 25-35 mp! Va inchiputi asta? Va inchiputi cum e sa gasesti cu greu aer de respirat, ori loc sa te misti? Cum e sa ai in acelasi spatiu 5 kinetoterapeuti (da, 5! Sunt spitale care nu au atatia!!), un asistent si un maseur in aceeasi sala, cu 7-8-9 copii si 5-6 parinti?
Ani intregi ne-am amagit ca maine va fi mai bine. Ca oamenii se schimba (la propriu sau la figurat) si maine cineva va vedea cata munca se duce, si cata nevoie de intelegere si de un loc mai bun este. Insa au fost doar iluzii! Oamenii nu prea se schimba! Politicienii nu au pe agenda lor problemele oamenilor, ci pe ale lor si ale grupului din care fac parte. Munca de calitate nu este nici apreciata, nici rasplatita, nici incurajata. Din contra, pentru ca vorbim prea mult si avem pretentii prea mari, am devenit incomozi, deranjanti, indezirabili.
In loc sa primim medalii pentru ceea ce facem (si ar fi trebuit altii sa faca, altii, care sunt platiti pentru asta!), suntem taxati cu fiecare ocazie. In loc sa vina un om cu mintea limpede si sa vada ca suntem niste prosti care lucram pentru
altii, si sa ne spuna: "Dragilor (sau Fraierilor!), vreti sa lucrati? Luati de aici!" si sa ne dea si mai mult de lucru, suntem priviti ca cine stie ce infractori sau raufacatori. Un fel de dusmani ai poporului! Regimurile se schimba, insa apucaturile si dispretul pentru valoare - nu!
Asa ca nici azi nu avem un spatiu in care sa lucram cum stim, cum trebuie, cum putem! Ne luptam inca cu mori de vant. Ne facem inca planuri si iluzii. Sigur ca poate ca nici noi nu am stiut sa cautam cele mai bune parghii. Sigur ca altii au obtinut mai mult. Sigur ca sunt solutii, poate, si noi nu le-am vazut! Insa e si greu sa le vezi pe toate, atunci cand tu esti prins zi de zi sa lucrezi pentru copiii acestia, sa le asiguri specialisti care sa-i ingrijeasca si puna pe picioare, sa faci rost de bani de salarii, transport, rechizite, masa si cate si mai cate mai au ei nevoie. E greu, cu o mana de oameni (cativa ani, au fost doar doi oameni in birou! Apoi au fost trei. Si acum sunt 4. Patru oameni care fac si proiecte, si strangere de fonduri, si rapoarte, si relatii publice, si planificari, si actiuni, si aprovizionare, si desfacere, si...)
Asadar, avem nevoie de un spatiu unde sa lucram cu 30-40-50 de copii, si chiar si cu adulti. Aveti vreo idee?
PS: zilele trecute s-au ivit doua oportunitati. Un spatiu, mai mic si vechi, cu multe de reparat, pentru inchiriat. Si prima reactie a autoritatii locale cand a aflat a fost: "Treaba voastra, dar noi nu va platim intretinerea/ cheltuielile!"
Al doilea, unul mai mare, si mai bine pus la punct, care ar trebui doar recompartimentat, si este de vanzare. Sunt 250-300.000 Euro. Si suntem mai departe optimisti/ maivi si credem ca il vom putea lua! In fond, nu trebuie decat sa facem rost de 300.000 de Euro!
Zile frumoase, si sa va ajute Dumnezeu sa nu aveti niciodata nevoie de munca noastra!
Daniel F.
au vrut sa faca ceva pentru copii lor si ai altora care e afla in aceeasi situatie. Ceva zi de zi. Recuperare. Educatie. Socializare. Integrare sociala. Voiau ca si copiii lor sa se bucure de tot ceea ce un copil are nevoie si primeste. Chiar daca pentru ei si copiii lor cu dizabilitati este mult mai greu totul.Poate naivi, poate doar prea increzatori in omenie si bunatatea celor ce sunt pusi sa faca treaba in anumite posturi, parintii acestia, si, langa ei, profesionistii care au venit sa puna umarul in aceasta munca, au avut parte de multe dezamagiri. Oamenii nu s-au inghesuit sa ajute. Strainii n-au mai venit, ca in alte dati sau locuri, sa ajute. Si totul s-a transformat in multa munca, in suferinte, lupte, probleme...
Cea mai mare dorinta, si un punct firesc de plecare, a fost sa se obtina un spatiu pentru desfasurarea activitatilor. Insa am fost mereu oaspeti. Mai intai la Dura, unde frigul crunt si distanta mare fata de oras (ceea ce impiedica multi copii mici
sa vina la recuperare) ne-au gonit. Cu prima ocazie, ne-am mutat in oras. Ne invita un director mult hulit al Protectiei Copilului. Augustin Botis. Poate ca o fi avut, cum spun multi, pacate. Insa cu noi a aratat ca e om si ca vrea sa faca bine. Ne-a invitat sa lucram in Centrele de zi ale Directiei, pentru a face ca lucrurile sa mearga mai bine si acolo. Ce viziune!Am venit astfel in Centrul Luchian. Si ar fi trebuit sa mergem si in cel de pe 22 Decembrie. Insa s-a dovedit ca oameni marunti pot face inutile planurile unor aomeni cu ganduri mari. Interese marunte si teama ca vrem sa le luam locul au facut sa nu putem colabora asa cum ne-am dorit cu colegii din centrul gazda. Asa ca ne-am facut treaba separat.
Ani intregi (sa fie, parca, vreo 5 acum!) am lucrat cu copiii nostri in doua sali: una pentru activitati, alta pentru gimnastica! Rar, mai puteam folosi si cate o alta sala. Cel mai ades "la schimb". Sa lucrezi cu 20-30-40 de copii in doua sali de 25-35 mp! Va inchiputi asta? Va inchiputi cum e sa gasesti cu greu aer de respirat, ori loc sa te misti? Cum e sa ai in acelasi spatiu 5 kinetoterapeuti (da, 5! Sunt spitale care nu au atatia!!), un asistent si un maseur in aceeasi sala, cu 7-8-9 copii si 5-6 parinti?
Ani intregi ne-am amagit ca maine va fi mai bine. Ca oamenii se schimba (la propriu sau la figurat) si maine cineva va vedea cata munca se duce, si cata nevoie de intelegere si de un loc mai bun este. Insa au fost doar iluzii! Oamenii nu prea se schimba! Politicienii nu au pe agenda lor problemele oamenilor, ci pe ale lor si ale grupului din care fac parte. Munca de calitate nu este nici apreciata, nici rasplatita, nici incurajata. Din contra, pentru ca vorbim prea mult si avem pretentii prea mari, am devenit incomozi, deranjanti, indezirabili.
In loc sa primim medalii pentru ceea ce facem (si ar fi trebuit altii sa faca, altii, care sunt platiti pentru asta!), suntem taxati cu fiecare ocazie. In loc sa vina un om cu mintea limpede si sa vada ca suntem niste prosti care lucram pentru
altii, si sa ne spuna: "Dragilor (sau Fraierilor!), vreti sa lucrati? Luati de aici!" si sa ne dea si mai mult de lucru, suntem priviti ca cine stie ce infractori sau raufacatori. Un fel de dusmani ai poporului! Regimurile se schimba, insa apucaturile si dispretul pentru valoare - nu!Asa ca nici azi nu avem un spatiu in care sa lucram cum stim, cum trebuie, cum putem! Ne luptam inca cu mori de vant. Ne facem inca planuri si iluzii. Sigur ca poate ca nici noi nu am stiut sa cautam cele mai bune parghii. Sigur ca altii au obtinut mai mult. Sigur ca sunt solutii, poate, si noi nu le-am vazut! Insa e si greu sa le vezi pe toate, atunci cand tu esti prins zi de zi sa lucrezi pentru copiii acestia, sa le asiguri specialisti care sa-i ingrijeasca si puna pe picioare, sa faci rost de bani de salarii, transport, rechizite, masa si cate si mai cate mai au ei nevoie. E greu, cu o mana de oameni (cativa ani, au fost doar doi oameni in birou! Apoi au fost trei. Si acum sunt 4. Patru oameni care fac si proiecte, si strangere de fonduri, si rapoarte, si relatii publice, si planificari, si actiuni, si aprovizionare, si desfacere, si...)
Asadar, avem nevoie de un spatiu unde sa lucram cu 30-40-50 de copii, si chiar si cu adulti. Aveti vreo idee?
PS: zilele trecute s-au ivit doua oportunitati. Un spatiu, mai mic si vechi, cu multe de reparat, pentru inchiriat. Si prima reactie a autoritatii locale cand a aflat a fost: "Treaba voastra, dar noi nu va platim intretinerea/ cheltuielile!"
Al doilea, unul mai mare, si mai bine pus la punct, care ar trebui doar recompartimentat, si este de vanzare. Sunt 250-300.000 Euro. Si suntem mai departe optimisti/ maivi si credem ca il vom putea lua! In fond, nu trebuie decat sa facem rost de 300.000 de Euro!
Zile frumoase, si sa va ajute Dumnezeu sa nu aveti niciodata nevoie de munca noastra!
Daniel F.
Etichete: ajutor, asociatii, Baia Mare, charity, copii, dizabilitate, dizabilitati, Esperando, handicap, nevoi, ONG
