Dizabilitatea/ The disability

Obiectivul general al proiectului este: îmbunătăţirea şanselor pentru acces la ocupare ale personelor aflate în căutarea unui loc de muncă şi / sau şomeri, din judeţul Maramureş.

Organizarea programelor de formare

- vor fi organizate cca 5-6 serii de formare în care vor fi cuprinse minim 100 de persoane

- meseriile vor fi alese in domenii non agricole: lucrător în construcţii, lucrător în tâmplărie, prelucrare validare date, precum şi alte două identificate în funcţie de solicitările de pe piaţa muncii, vor fi alese celelalte serii de formare

Rezultate propuse:

- minim 400 de persoane vor fi informate despre activităţile proiectului

- 140 vor beneficia de informare, consiliere, planificarea carierei- In Centrul de Informare şi Consiliere

- 100 de şomeri, vor participa la programe gratuite de formare- certificate;

- cel puţin 15 persoane îşi vor găsi loc de muncă ca urmare a serviciilor oferite (inclusiv persoanele care iniţiază propria afacere);

- minim 10 persoane cu dizabilităţi apte de muncă vor fi consiliate în vederea găsirii unui loc de muncă.

Dragii nostri, daca va incadrati in grupul nostru tinta va asteptam pentru mai multe detalii pe datele noastre de contact. Va asteptam cu drag..

Etichete: ajutor, angaja, asociatia, Asociatie, economii, educatie, nevoi, ONG

Intr-o lume cu o responsabilitate sociala slab conturata, am reusit sa razbim timp de 10 ani in care, alaturi de copiii si tinerii Asociatiei, am invatat ca doar cu rabdare, perseverenta si multa incredere in Dumnezeu putem pasi inaite intr-un mod favorabil pentru ei. Copii care nu mai aveau nici o sansa de recuperare din partea medicilor au fost prezenti la aniversare alaturi de parinti, personal si nu numai. Oameni cu suflet mare care au fost ani la rand alaturi de noi in acest deceniu, au fost si de aceasta data partasi la bucuria noastra.

Voua, va transmitem doar ganduri bune pentru viitor si mult drag pentru ce a fost !

Etichete: Asociatie, Baia Mare, dizabilitati, dragoste, educatie, Esperando, felicitari, handicap, Maramures, nevoi, ONG, sarbatoare, unitate protejata

Iata ca, incetul cu incetul, lucrurile se schimba si vin vremuri mai bune. E nevoie doar de credinta (si sa nu le astepti cu mainile in san, fireste!).
Dupa ani in care am tot cautat oamenii buni care sa lucreze cu suflet si minte cu si pentru copiii nostri, iata ca a venit vremea sa fim multumiti! Poate ca nu sunt perfecte toate, si mai e loc de imbunatatiri. Insa avem, in sfarsit, un grup, o echipa, un ansamblu care merge in aceeasi directie, care intelege ce le trebuie copiilor, si care face treaba excelenta. Pe ambele laturi. Pentru ca, pana acum, greul l-au dus cei de la recuperare, kinetoterapeutii. Ei au fost cei care au muncit cu dragoste si daruire, cu profesionalism si cu dorinta de a fi mai buni.
Acum, iata ca si cei de la educatie-socializare-integrare se ridica la un nivel superb. Fac treaba fantastica, iar progresele si multumirea copiilor sunt pe masura! Cand scriam despre faptul ca se ridica, ma gandeam daca sa folosesc expresia "la nivelul asteptarilor". Ale noastre si ale parintilor. Si am renuntat la asta, pentru ca asteptarile noastre sunt inimaginabile. Noi, ca si conducatori, si parintii, ca si factor motivational si auditor inegalabil al activitatii, ne-am dori ca acesti copii sa nu mai stie deloc suferinta, neputinta, ingradirea.
E posibil? Pentru noi, pentru colegii nostri, cine stie? Poate. Pentru Dumnezeu, insa, cu siguranta nimic nu este cu neputinta!
Doamne Ajuta!
Daniel

Etichete: asociatia, Asociatie, Baia Mare, caritate, charity, copii, dizabilitate, dizabilitati, donatie, Esperando, handicap, Maramures, nevoi, nevoie, ONG, parinti, sponsor, unitate protejata

Am pus un punct in urma cu o luna. Am incheiat activitatea noastra la Centrul de zi Luchian, administrat de SPAS Baia Mare si infiintat de HHC Romania.
Sunt amintiri amestecate, acum. Cele frumoase, legate aproape invariabil si obligatoriu de copiii nostri frumosi si buni. De glumele lor (cele mai multe involuntare si fara ca ei sa-si dea seama macar), de fetele lor superbe, chiar cand se smiorcaiau, de rasetele lor, de bucuria lor de a trai, de viata pe care o respira si o emana din toata fiinta lor.
Este si partea usor amara, amintirea imposibilitatii de a ne intelege cu colegii si vecinii nostri, si ingustimea manifestata de oameni de la care ne-am fi asteptat la mai mult. Dar poate ca a fost vina noastra, ca am avut standarde prea inalte si asteptari prea mari...
Oricum, suntem recunoscatori celor care ne-au gazduit (HHC si SPAS), si mai ales celor care ne-au chemat acolo - DGASPC Maramures, prin directorul de atunci, Augustin Griguta Botis. Nu stiu cum a fost ca manager acolo. Nu stiu ce a facut bun si ce nu. Eu stiu doar ca a fost singurul director care a facut ceva cu adevarat pentru Esperando, si care a vrut sa faca ceva cu adevarat pentru copiii cu dizabilitati din oras si din judet (trebuie sa o amintim si pe directoarea economica din acea vreme, care si ea a sustinut ideea unei colaborari si a unei imbunatatiri a serviciilor Directiei).
Si-acum, o luam de la capat! In alt loc. E pentru prima data cand suntem intr-un loc al nostru (chiar daca inchiriat), si nu "in gazda". Suntem acum intr-un spatiu al Comunitatii Evreiesti, pe care l-am renovat cu greu, cu multe eforturi, cu multa munca si ajutor de la multi oameni extraordinari. Dumnezeu sa le rasplateasca faptele si gandurile bune tuturor!
Copiii nostri au ceva mai bun acum. Noul spatiu le place la nebunie, se bucura din plin de spatiul in plus si, mai ales, de gradina. Avem un psiholog/ logoped care se poate ocupa de toti copii, ba chiar si de parinti.
Tot ce ne mai trebuie, pentru moment, este unul sau doi oameni buni pe educatie. Ceea ce e cam greu de obtinut in aceste vremuri, stim. Cei mai multi care ar fi calificati pentru asta fug inspre invatamant (nu stiu ce-i atrage asa de tare, din moment ce toti cei de acolo se plang cat de rau si greu e si cat sunt de prost platiti!). Dar noi mai asteptam, totusi, pe cineva care sa iubeasca pana la durere copiii, care sa vrea sa fie cel mai bun in domeniul lui/ ei de munca, si care sa lase grija salariului ceva mai in spate fata de grija fata de copii.
Cunoasteti pe cineva? Ca noi mai avem vreo doua locuri pe noul nostru drum, acum ca am pus punct si am luat-o de la capat...
Zile frumoase!
Daniel

Etichete: angaja, asociatia, Baia Mare, caritate, charity, copii, dizabilitate, educatie, educator, Esperando, handicap, invatator, iubire, Maramures, nevoi, ONG, parinti, post vacant, salariat

Am facut si editia a doua de Carnaval al Renasterii! Ne-am ajutat copiii sa renasca, ascunzandu-i din fata bolilor, suferintelor si necazurilor cu ajutorul mastilor si costumelor. Si cu ajutorul unor oameni senzationali, care au venit spre noi si ne-au dat o mana de ajutor din inima, si din suflete mari si frumoase!
Imi pare doar rau ca atat de multi dintre baimareni, adica cei pentru care am gandit si facut acest Carnaval, nu au dorit sa vada ce le-am pregatit. Pentru ca nu vor sti ce au pierdut, si ce pierd mereu cand nu apar...
Asadar, vineri si sambata am fost in focuri! Ne-am facut multe probleme, si chiar au fost lucruri ce n-au mers perfect. Insa au fost si lucruri superbe!
Am avut lansarea barcutelor pe Sasar, de care toti copiii (si nu numai copiii!) s-au bucurat ca de o mica minune. Pentru ca nu au mai facut o asemenea isprava niciodata! A fost o imagine splendida cea cu micutii privind de pe pod si barcutele jucandu-se pe apa nu tocmai limpede ca cristalul. A meritat!
A fost pictura pe fata, care i-a incantat la culme pe cei mici, dar si pe parinti! Au fost zeci de jocuri, si am inaltat (mai stangaci...) zmeul. Am avut demonstratiile de dans ale prietenilor de la Galactic Dance, care i-au vrajit pe toti.
Poate ca cel mai frumos a fost ca oamenii mari si mici ai Danielei Hamzescu, de la Centrul pentru Educatie Incluziva Dumitru Ciumageanu din Timisoara, au fost alaturi de noi cu o multime de jonglerii, echilibristica si jocuri. Superb! O lectie frumoasa despre lucruri pe care le poti face, chiar daca par a fi rezervate celor supradotati, si tu esti un biet "handicapat", cum mai spun unii! Copiii aceia frumosi ne-au dat o lectie pe care cu siguranta o vom tine minte multa vreme!
La fel de apreciate au fost concursurile in fotolii rulante: fie "autopropulsate" (adica invartit cu mainile rotile,a sa cum o fac in fiecare zi mii de persoane cu dizabilitati), fie impinse de un "pilot" de la spate. Trebuie sa recunosc ca nu m-am asteptat sa aiba atata succes! Au stat la coada copii mai ceva ca la ATVuri! Iar cei mari, adultii carora le-am lansat provocarea, au participat si ei cu placere si au facut fata excelent intrecerii. Inclusiv Ken Skusse, prietenul meu englez stabilit aici, si Arghir, erou in Revolutia de la Timisoara, ramas acum in fotoliu rulant in urma ranilor din decembrie 1989, si uitat de lume in casuta lui din Firiza.
Ce-am mai avut? Picturi pe masti si picturi cu nisip. Atelier de arte plastice. Expozitie de fotografie "Carnavaluri" cu imagini de la Venetia, Verona si Baia Mare 2008. Vederi de Carnaval. Afis nou si mascota noua pentru Carnavalul Renasterii de la Baia Mare.
Concert rock si folk cu Twister si Orizont 77. Si ei, ca si Tamas Szilagi, care a adus sonorizarea, au venit gratis! Cum gratis ne-au dat oameni superbi si costume pentru noi si copii! A, am uitat de o minune de teatru de papusi, si nu doar cu papusi! O splendoare!
Ce, nu e de ajuns?
Haideti voi cu mai multe idei! Avem usa si mintea deschise!

Daniel

Etichete: Asociatie, Baia Mare, carnaval, carnevale, carnival, copii, dizabilitate, dizabilitati, Esperando, handicap, Maramures, nevoi, ONG, sarbatoare, serbare, sponsor

"Cand ai de toate, nici nu poti sa-ti inchipui cate pot sa-ti lipseasca!"
Era unul dintre bancurile cu care profesorul Indoleanu ne delecta la cursuri, la Mecanica din Cluj. Si radeam. Apoi, la o vreme, am inceput sa ma gandesc mai bine la asta. Si nu mai parea un banc. Era chiar foarte serios...
De cate ori vi s-a intamplat sa va doara ceva, dintr-o data, parca din senin. Un dinte? Un muschi. Un organ intern. Pana atunci parca nici nu ati constientizat ca e acolo. Pare totul normal: corpul e asa cum e, e bun, lucreaza, isi face treba. Pana intr-o zi, cand apare o durere...
La fel e si cu viata. Un accident. O boala. Pierderea locului de munca, dupa ce ani de zile a fost a doua ta casa, si ti-ai lasat sufletul acolo. O cearta. O problema grava.
Sunt atatea lucruri care ne pot da viata peste cap si ne pot face sa realizam cate ar putea sa nu functioneze!
Vedeti, ceva de genul acesta ni se intampla cu persoanele cu dizabilitati. Nu sunt problema noastra. Nu ne privesc. Stim ca exista, undeva - cum stim ca exista boli, si medici, si operatii, si accidente, si somaj, si divorturi. Insa nu e problema noastra.
Vorbim adeseori cu colegi, prieteni, care lucreaza in posturi de decizie, in relatie directa cu Esperando. Si discutam despre numere, cifre, statistici. In loc sa discutam despre oameni, suferinte, nevoi. Vorbim despre cum o sa fie un spatiu peste doi-trei ani, si cum putem avea un pic de rabdare. Fara sa stim ca in spatele acestei rabdari sunt oameni care plang si sufera in fiecare zi...
Nu stim ca sunt mamici care, oricat le-ar spune doctori ce au uitat de om si stiu doar de carti ca pruncul lor nu are nicio sansa (ba le mai si spun unii ca asta nu-i bun, sa-si faca altul, de parca ar vorbi de un tablou sau un scaun!), se incapataneaza sa-si iubeasca pruncii! Ii iubesc cum n-ati mai vazut iubire! Ii iubesc cum nu stiti ca se poate iubi - pentru ca vi s-a parut mereu ca viata e frumoasa, si e firesc sa ai un copil care alearga, se joaca, citeste, canta, te iubeste, creste, isi face o familie, merge la facultate... Si nu v-ati gandit niciodata ca ceva, in tot acest sir (ordinea n-are importanta), ceva se poate rupe! Si dragostea, si taria, si rabdarea, si sufletul va pot fi puse la incercare...
Vorbim de oameni care isi sacrifica viata personala, de multe ori, oameni care nu mai stiu de distractii, de vacante, de fite. Oameni care nu s-au putut desparti de copilul lor nici macar o singura zi, vreme de zeci de ani - si nu din prea multa grija, ci pentru ca nu era nimeni altcineva care sa aiba grija de copilul lor! Oameni pentru care cel mai mare vis e sa-si vada copilul mergand, ori sa-l auda vorbind. Ori, uneori, sa-l vada ca apuca sa traiasca pana la 20 de ani...
Puteti intelege? Puteti realiza cat inseamna pentru oamenii acestia o luna? Si cum ei nu au ani, asa cum avem noi, pentru cine stie ce planuri marete? Cum pentru ei fiecare zi e o durere... Cum fiecare zi e si o bucurie, cand isi vad copilul zambind, ori facand un pas... Cum sufera (si nu din rautate!) cand vad alti copii jucandu-se, alergand, plimbandu-se indragostiti imbratisati - sufera de teama ca dragul lor nu va ajunge, poate, niciodata sa faca aceste lucruri...
Vad adeseori oameni perindandu-se pe ecran cu pretentia de a fi eroi, ori facuti eroi de catre cei care-i aduc pe ecran. Si ma gandesc cat de departe sunt de eroism! Ma gandesc la toti oamenii care sunt eroi in fiecare zi, pentru ca nu isi abandoneaza copiii, si nu abandoneaza lupta, si nu renunta la dragoste, dar pot sa renunte la viata lor... Oameni imbatraniti prematur nu de betii, ori droguri, ori nopti nedormite prin asternuturi straine, ci pentru ca s-au trezit din ora in ora sa-si intoarca pruncul de pe o parte pe alta, caci el nu poate sa se miste, ori ca sa vada daca respira... Oameni care nu plang niciodata de teama ca vor muri, ci doar de teama ca dragul lor copil va ramane singur, fara sprijin, in lume...
Intr-o lume care nu tine cont de un om, de o suferinta. O lume pentru care importante sunt doar statisticile si numerele mari!...

Ganditi-va cate va pot lipsi! Doar o clipa, si-apoi mergeti mai departe!

Daniel F.

Etichete: ajutor, asociatia, Asociatie, Baia Mare, copii, dizabilitate, dizabilitati, dragoste, eroi, Esperando, handicap, iubire, mama, mame, Maramures, moarte, nevoi, ONG, parinti, suferinta

In urma cu opt ani, parintii unor copii cu dizabilitati au vrut sa faca ceva pentru copii lor si ai altora care e afla in aceeasi situatie. Ceva zi de zi. Recuperare. Educatie. Socializare. Integrare sociala. Voiau ca si copiii lor sa se bucure de tot ceea ce un copil are nevoie si primeste. Chiar daca pentru ei si copiii lor cu dizabilitati este mult mai greu totul.
Poate naivi, poate doar prea increzatori in omenie si bunatatea celor ce sunt pusi sa faca treaba in anumite posturi, parintii acestia, si, langa ei, profesionistii care au venit sa puna umarul in aceasta munca, au avut parte de multe dezamagiri. Oamenii nu s-au inghesuit sa ajute. Strainii n-au mai venit, ca in alte dati sau locuri, sa ajute. Si totul s-a transformat in multa munca, in suferinte, lupte, probleme...
Cea mai mare dorinta, si un punct firesc de plecare, a fost sa se obtina un spatiu pentru desfasurarea activitatilor. Insa am fost mereu oaspeti. Mai intai la Dura, unde frigul crunt si distanta mare fata de oras (ceea ce impiedica multi copii mici sa vina la recuperare) ne-au gonit. Cu prima ocazie, ne-am mutat in oras. Ne invita un director mult hulit al Protectiei Copilului. Augustin Botis. Poate ca o fi avut, cum spun multi, pacate. Insa cu noi a aratat ca e om si ca vrea sa faca bine. Ne-a invitat sa lucram in Centrele de zi ale Directiei, pentru a face ca lucrurile sa mearga mai bine si acolo. Ce viziune!
Am venit astfel in Centrul Luchian. Si ar fi trebuit sa mergem si in cel de pe 22 Decembrie. Insa s-a dovedit ca oameni marunti pot face inutile planurile unor aomeni cu ganduri mari. Interese marunte si teama ca vrem sa le luam locul au facut sa nu putem colabora asa cum ne-am dorit cu colegii din centrul gazda. Asa ca ne-am facut treaba separat.
Ani intregi (sa fie, parca, vreo 5 acum!) am lucrat cu copiii nostri in doua sali: una pentru activitati, alta pentru gimnastica! Rar, mai puteam folosi si cate o alta sala. Cel mai ades "la schimb". Sa lucrezi cu 20-30-40 de copii in doua sali de 25-35 mp! Va inchiputi asta? Va inchiputi cum e sa gasesti cu greu aer de respirat, ori loc sa te misti? Cum e sa ai in acelasi spatiu 5 kinetoterapeuti (da, 5! Sunt spitale care nu au atatia!!), un asistent si un maseur in aceeasi sala, cu 7-8-9 copii si 5-6 parinti?
Ani intregi ne-am amagit ca maine va fi mai bine. Ca oamenii se schimba (la propriu sau la figurat) si maine cineva va vedea cata munca se duce, si cata nevoie de intelegere si de un loc mai bun este. Insa au fost doar iluzii! Oamenii nu prea se schimba! Politicienii nu au pe agenda lor problemele oamenilor, ci pe ale lor si ale grupului din care fac parte. Munca de calitate nu este nici apreciata, nici rasplatita, nici incurajata. Din contra, pentru ca vorbim prea mult si avem pretentii prea mari, am devenit incomozi, deranjanti, indezirabili.
In loc sa primim medalii pentru ceea ce facem (si ar fi trebuit altii sa faca, altii, care sunt platiti pentru asta!), suntem taxati cu fiecare ocazie. In loc sa vina un om cu mintea limpede si sa vada ca suntem niste prosti care lucram pentru altii, si sa ne spuna: "Dragilor (sau Fraierilor!), vreti sa lucrati? Luati de aici!" si sa ne dea si mai mult de lucru, suntem priviti ca cine stie ce infractori sau raufacatori. Un fel de dusmani ai poporului! Regimurile se schimba, insa apucaturile si dispretul pentru valoare - nu!
Asa ca nici azi nu avem un spatiu in care sa lucram cum stim, cum trebuie, cum putem! Ne luptam inca cu mori de vant. Ne facem inca planuri si iluzii. Sigur ca poate ca nici noi nu am stiut sa cautam cele mai bune parghii. Sigur ca altii au obtinut mai mult. Sigur ca sunt solutii, poate, si noi nu le-am vazut! Insa e si greu sa le vezi pe toate, atunci cand tu esti prins zi de zi sa lucrezi pentru copiii acestia, sa le asiguri specialisti care sa-i ingrijeasca si puna pe picioare, sa faci rost de bani de salarii, transport, rechizite, masa si cate si mai cate mai au ei nevoie. E greu, cu o mana de oameni (cativa ani, au fost doar doi oameni in birou! Apoi au fost trei. Si acum sunt 4. Patru oameni care fac si proiecte, si strangere de fonduri, si rapoarte, si relatii publice, si planificari, si actiuni, si aprovizionare, si desfacere, si...)
Asadar, avem nevoie de un spatiu unde sa lucram cu 30-40-50 de copii, si chiar si cu adulti. Aveti vreo idee?

PS: zilele trecute s-au ivit doua oportunitati. Un spatiu, mai mic si vechi, cu multe de reparat, pentru inchiriat. Si prima reactie a autoritatii locale cand a aflat a fost: "Treaba voastra, dar noi nu va platim intretinerea/ cheltuielile!"
Al doilea, unul mai mare, si mai bine pus la punct, care ar trebui doar recompartimentat, si este de vanzare. Sunt 250-300.000 Euro. Si suntem mai departe optimisti/ maivi si credem ca il vom putea lua! In fond, nu trebuie decat sa facem rost de 300.000 de Euro!

Zile frumoase, si sa va ajute Dumnezeu sa nu aveti niciodata nevoie de munca noastra!

Daniel F.

Etichete: ajutor, asociatii, Baia Mare, charity, copii, dizabilitate, dizabilitati, Esperando, handicap, nevoi, ONG