miercuri, 15 mai 2013
In ce fel de lume vrem sa traim? -sau cat mai valoreaza omenia-
Se intampla ceva nefiresc
in ultima vreme.
Este o lege. Intre multe altele. Aceasta spune ca cei ce au mai mult de 50 de angajati, trebuie sa aiba,
intre acestia, si 4% persoane cu dizabilitati/ handicap. Nu stiu daca e bine
sau nu. Asta spune legea.
Daca nu au aceste persoane, trebuie sa dea la stat, pentru fiecare
din cei 4% persoane pe care nu le au, niste
bani. Nu sunt multi. O jumatate de
salariu minim brut pe economie. Adica, acuma, 375 lei.
Sa facem niste socoteli: sunt 50 de anagajati. Trebuie sa fie 2
persoane cu dizabilitati. Daca nu sunt, trebuie platit la stat 2 x 375 lei,
adica 700 lei.
Insa legea mai da o sansa de a salva acesti bani. Poti sa nu-i dai
la stat, ci sa cumperi de la o unitate protejata
produse sau servicii de banii astia. Adica de la cineva care are peste o
treime din angajatii sai persoane cu dizabilitati.
Ei, si aici incepe nefirescul.
Practic, aceasta unitate protejata salveaza banii aceia din mana statului! Si iti aduce inapoi in firma sau institutie o parte din ei.
Si problema multora este: cat?
Cat din suma sa fie a unitatii protejate (ca adaos comercial), si cat a celui
care isi recapata astfel banii?
Cat merita cel ce va gaseste portofelul cu bani si vi-l aduce inapoi?
Erau pierduti, si acum ii aveti inapoi. Cat ii veti da? Cat ar merita?
Unii, din unitatile protejate cred ca 50-50% ar fi corect. Altii spun ca ei se multumesc cu 30% din suma salvata. Dar se multumesc si cu 20-25%. Sunt si smecheri,
care vin si spun ca ei cer doar 10% din suma.
Cum e corect?
Multi din cei ce trebuie sa dea acei bani la stat spun ca 30% este scandalos
ca adaos comercial! (si trebuie spus ca nu e castig, ci adaos comercial!).
Chiar si 20% li se pare prea mult. Ca sunt altii care se multumesc cu 15 sau chiar
10%.
Cum am spus, aceia sunt smecherii. Care au facut unitatea protejata doar
ca sa scoata niste bani. Nu prea au, in general, a face cu persoanele cu
dizabilitati. Eventual, cei mai buni dintre ei, le mai fac cate ceva, din cand
in cand, sau cand sunt bani. Apoi le trimit acasa si ei, ca nu au din ce sa ii
mai ingrijeasca. Le pasa doar cat sunt bani.
Cei care, cu adevarat, asa cum cere legea, sunt chiar unitati protejate
ale persoanelor cu
dizabilitati, adica organizatii care pentru asta s-au infiintat si traiesc,
care chiar lucreaza zi de zi, fara pauze de vreme rea sau de saracie, aceia nu au acest lux. Ei trebuie sa fie acolo
mereu. Si asta cere fonduri. Bani multi. Pentru spatii, pentru transport,
mancare, materiale, curatenie, educatie,
recuperare, specialisti (da, pentru ca munca
sociala se face cu oameni, in proportie de 80-90%, nu cu masini si echipamente,
si de aceea costurile salariale sunt,
in general, in serviciile sociale serioase, cam 80% din bugetele totale, oriunde in lume!) .
Asa ca pentru ei 10% inseamna
prea putin. Pentru ca nici statul, nici autoritatile locale nu se inghesuie
prea mult sa le finanteze. Eventual cu sume infime fata de nevoi...
Sa mai vorbim de planuri,
de vise, de dezvoltare, de spatii mai mari,
servicii noi, dotari mai actuale? Sau ca tot ce facem se adreseaza comunitatii, nu doar unui grup restrans, nici macar doar persoanelor cu dizabilitati,
ci oricui are o
problema fizica (si dupa un
accident, si sportivi, si cei ce au avut un AVC, si varstnici si multi, multi
altii!)?
Si acum, hai sa ne gandim!
Si sa calculam.
Spuneam ca, la 50 de angajati,
trebuie sa dai 700 lei. La stat sau
la o unitate protejata.
Un adaos comercial de 30% inseamna
210 lei. 20% inseamna 140 lei. 10% ar insemna 70 lei. Asadar, diferenta e de 140
lei, sau chiar 70 de lei doar!
Daca privim numai spre cei 700 de lei, e foarte mult. 10-20%! Daca ne uitam la cei 700 lei salvati din mana statului,
inseamna ca am primit 70-80% din ei ca
dau inapoi!!!!
Dar hai sa vedem tabloul mai
mare:
Si brusc, cei 140 sau 70 lei capata
o alta perspectiva: nu mai reprezinta
20%, nici macar 2%, ci doar cam 0,2 sau chiar
0,1%!!!
Daca ne gandim ca fondul de salarii e, in general, sub 50% din cifra de afaceri/ bugetul total
(in unele cazuri chiar sub 25%!), procentul scade chiar sub 0,1-0,05% sau chiar 0,025-0,01%!
Asta e diferenta care pare
atat de mare si de grozava! Economisim 70 de lei din 140.000!
(si am vorbit de 50 de angajati. Cum suna asta la 200, 300, 1.000 de
angajati?!)
Pentru atat ne uitam sufletul! Pentru atat uitam ca suntem
oameni, ca avem copii, parinti,
frati, prieteni, colegi. Ca sunt oameni cu probleme, sau ca si cei de langa noi pot avea probleme. Si ca
atunci e nevoie de cineva care sa fie
acolo, de garda, la treaba, si sa faca o munca grea pentru care nu sunt prea multi gata sa se ofere! Si
tocmai de aici ne gasim sa economisim!
Am auzit deja de prea multe ori oameni spunand ca un adaos de 20-30% e prea mult, ca si ei au
cheltuieli, si trebuie sa le reduca cum pot.
Si ma gandesc cum ar suna un parinte
care i-ar spune copilului sau ca nu
poate sa-i cumpere o acadea de doi banuti in fiecare luna, ca sunt atat de
mari cheltuielile casei...
Uitam, cu adevarat, ca, dincolo de
bani si afaceri si institutii, suntem oameni?
Uitam de suflet, de
aproape, de bunatate, de tot ce auzim la biserica,
de tot ce dorim sa ne invatam copiii?
Atat de putin sa valoreze omenia – ceva dupa o virgula?...
In ce fel de lume vrem sa traim?
Pentru ca, fie ca realizam asta sau nu, noi singuri
o construim, in fiecare zi, cu fiecare gand, cu fiecare decizie pe care o luam!
